Pe aripi de zefir, un vis al zilelor, venind...

Pe aripi de zefir, un vis al zilelor, venind...

AUTOR; CATALINA

Am călătorit în timp! M-am dus, dezintegrându-mă(şi doare foarte tare) până în pântecele mamei mele, când mângâia fiecare etapă a dezvoltării mele, cântându-mi la chitară şi cu glasul piesa ale cărei versuri le-am transcris mai jos. N-o mai auzisem de mai bine de 22 de ani. Sunt totuşi 22 de ani! Dar mama mi-a cântat-o din nou şi am recunoscut fiecare cuvânt, fiecare notă muzicală, fiecare respiraţie a ei, am recunoscut-o ca şi cum aş fi ascultat-o în linişte, continuu, 22 de ani. Mi-o cânta sângele, în drumul lui prin vene, mi-o cântau celulele şi muşchii şi oasele. Tot ce e viu în mine a continuat să cânte melodia asta. Viaţa mea s-a derulat pe piesa aceasta. În linişte. Şi reascultând-o, am călătorit în timp, ca în secunda aceea dinaintea morţii, despre care se spune că aparţine rememorării extrem de rapide a întregii experienţe.
Zborul cu avionul ultrauşor pe care m-am încumetat să-l fac zilele trecute, e nimic faţă de călătoria mea în timp. Şi zborul a fost totul.
Am văzut-o pe mama pe marginea patului, cu chitara ei în braţe, având mirosul acela specific de lemn lăcuit şi de copilărie. Am văzut mâinile ei acordând chitara pe care nu o pot scăpa din ochi, degetele ei jucându-se cu corzile chitarei, eu gândind că doar mama ştie să facă asta, din întreg Universul. Am văzut zâmbetul ei fascinat de privirea mea nerăbdătoare. Eram nerăbdătoare să fiu liniştită, să regăsesc încrederea că lumea asta e aşa de frumoasă precum vocea ei şi versurile piesei ăsteia.
Nu înţelegeam cum de... nu mai era copil cea care scrisese versurile, nu ştiam de ce refuză dulciurile, păpuşile şi cartea cu poveşti, nici n-am întrebat pentru că dacă în schimb cerea iubire, mie îmi era de ajuns.
Au trecut 22 de ani de atunci şi nu mai sunt copil. Acum aş vrea să aflu cine a scris versurile şi cine a compus muzica. Nici mama nu ştie.
Dacă ştiţi voi, vă rog să-mi spuneţi: numele cui trebuie să îl rostesc în semn de mulţumire pentru tot ce înseamnă melodia aceasta.

Iată versurile(poate mai sunt, dar mama atât ştie):

Pe aripi de zefir,
Un vis al zilelor, venind
Pe enigmaticul destin
Din ochii tăi,
Teii-nfloresc.
Şi, indiscret, la geam privesc,
Făcându-mă să mă-nroşesc,
Ah, ce pomi răi!

R: Nu mai sunt copil, precum eram!
Când dulciuri îmi dădeai
Şi „nenea” îţi spuneam.
Rămas-am în fotografii
Şi-n amintirea ta, copil!
Trecut-au serile târzii,
Din nopţi de-argint.

Bis

R II: Nu mai sunt copil, aşa cum crezi!
Ţi-ajung la umăr de un an,
Dar tu nu vezi.
Nu mai vreau cartea cu poveşti
Nici păpuşica de-altădat’.
Acum aş vrea să mă iubeşti
Cu-adevărat!

Şi-atât aş vrea…
Să mă iubeşti,
Alte poveşti să-mi povesteşti.

Domnie şi trufie

AUTOR : ANGELA
http://angelatocila.blogspot.com/

Că tot am pomenit iar de domnu' Lucian... Sîmbătă a tăiat porcu', deşi cînd am ajuns lîngă gospodăria lui. nu era ţipenie de om p-afară. Am coborît din maşină şi-am trîntit oleacă mai tare portiera şi-abia atunci şi-a iţit el capu' din cohia aia ce ţine loc de bucătărie de vară.
A venit spre noi cu rînjetu' ăla verde al lui şi privirea tîmpă, comună încă cîtorva rude de-ale lui. Acuma, nu pot spune exact care-s neamurile lui pe muntele ăla şi care nu, pentru că toţi seamănă între ei: acelaşi nas coroiat, aceiaşi ochi ceţoşi şi aceleaşi apucături şi trag concluzia că or fi rodul unor încrucişări necontrolate între rude de grad apropiat, cu scopul larg întîlnit de altfel, de a nu împărţi averea cu străinii.
Cînd s-a convins el că în bătătura lui e "om bun" şi-a luat şi sticloanţa în mînă, rînjetul i-a devenit mai larg şi cum îi adusesem spre disperarea nevesti-sii, un litru de pălincă, nişte ciocolată ălei mici şi-o cafea Minervei, că ne are grijă de casă, în sensu' că trece zilnic pe lîngă ea şi cam atît, ne-a dezvăluit c-a tăiat porcu', ne-a dat o carne de grătar şi mai tîrziu cînd am urcat iar după apă, jumări fierbinţi, proaspăt strecurate de Minerva şi-o pupăză de s-a aciuat la ei pe casă şi masă, cu faţă de urmărită general.
Domnu' Lucian făcu o glumiţă cu tentă sexuală despre poziţiile preferate ale Minervei, care l-a gratulat cu o privire criminală însoţită de alta clar promiţătoare de răzbunare şi dormit cu vaca-n grajd.
Cobor cu jumările, îs cam grase, da-s bune că focul abia se-ncinge în vatra din faţa cabanei şi stomacul gol a lăsat mofturile cam pe la jumătatea drumului Oradea - Beiuş, care e cea mai mare catastrofă de la Cernobîl încoace, iar hîrtoapele şi gropanele îţi dau o poftă de mîncare de n-ai văzut, plus că cică au şi efect terapeutic în cazu' în care ai pietre la rinichi.
În următoarele două zile, ori de cîte ori am ieşit sau intrat pe uşa cabanei şi am ieşit des din cauză de bere multă şi budă afară, am văzut în curtea lor aceeaşi imagine: Domnu' Lucian cu sticloanţa-n mînă, ba pe lîngă grajd, ba pe lîngă gater, ba pe coama muntelui şi pe Minerva muncind.
Şi dacă stau şi mă gîndesc bine, nu degeaba insistă el să i se spună "domnul" , că doar domnu-i domn şi-n şanţ: slugi are, nevastă harnică are, că de n-ar fi Minerva l-ar mînca păduchii şi l-ar pişa cîinii pe drum şi tot ce-ar cîştiga el cu gateru' lui s-ar duce pe băutură şi pun pariu, pe curve.

Minte de copil

AUTOR: ANAID
http://anaidroana.wordpress.com/

Se tranteste usa de la intrare. intra , tranteste ghiozdanul, se descalta, nu cere de mancare ca de obicei, se dezbraca, isi scoate un caiet si stiloul, deschide un manual si se apuca de scris. E crispat, e suparat, ma ingrijoreaza.

Tinere, ce-ai patit, s-a intamplat ceva?

da!

ce? dezvolta!

ce sa se intample, Teo a facut astazi o problema de care eu habar nu aveam! si de fiecare data reuseste sa raspunda inaintea mea!

si?

si?! si ma enerveaza!

de ce?

pentru ca stie!

si nu e cazul sa fii suparat!

cum sa nu fiu?! intotdeauna stie! nu e normal!

nu e normal el? sau nu e normal sa stie?

………………………

il las, e unul din momentele in care trebuie sa-l las, va urma o lunga si incurajatoare discutie. surprinzator nu mai abordeaza subiectul toata ziua.

a doua zi

Se deschide usa, intra calm se dezbraca, se schimba, cere de mancare, ne asezam la masa.

ei cum a fost azi?

bine!

mananca, are chipul relaxat, imi vine sa-l intreb, ma abtin, mancam, deschide gura si vorbeste(imi vine inima la loc).

stii, azi am ajuns la o concluzie.

…………………aha……….

geniile sunt oameni care au o inteligenta aparte si nici nu pot fi egalate de oameni normali ca noi.

da…….. si…………….sunt putini…………..

ai vazut ca ieri eram tare suparat…….

………da…………

eram suparat pe mine si nu era cazul

…………dezvolta………….

azi am descoperit ca Teo e un geniu.

da?!…….si?!

drept urmare cum ti-am si spus geniile nu pot fi egalate si nu are rost sa ma enervez sau sa incerc sa-l egalez.

am inghitit si supa si cuvintele si tot ce era de inghitit. copilul asta ma lasa zilnic fara replica.

Sacrificiul

(continuare)

Autor: STORY

Într-o noapte simţii cum o mână grea îmi apasa umărul. Visam că peste mine cad din ceruri codri de pânie înmuiaţi în lapte. Am deschis ochii. Tata îmi face semn să-l urmez în linişte. Nu pricepeam ce vrea, dar m-am sculat, aruncând plapuma de pe mine, zvâcnind din picioare.
- Hai, mă, scoală, că avem treabă.
"Mistreţul. Ăsta trebuie să fie motivul pentru care mă scoală. Mistreţul din pădure", mi-am zis şi m-am aşezat pe marginea patului să-mi revin. Îl mai urmărisem şi în alte nopţi. Am stat la pândă la marginea satului să-l capturăm. Ne-ar prinde bine carnea lui. Ne-ar scoate din irană.
- Ce, iar vrei să prinzi mistreţul ăla? Nu vezi că nu se lasă...
- Taci, să nu-i scoli...!
M-am ridicat cu grijă din pat. Vasile şi Petre dormeau mestecând din fălci. Cine ştie, poate visau că mestecă din carnea mistreţului. Într-o dimineaţă, când ne-am întors de la pândă, Petre abia făcuse ochi şi mă întreabă cu naivitate, frecându-se să-şi alunge nisipul nopţii de sub ploape: "Ce gust are carnea de mistreţ?, că am visat unul. E mare mistreţul. Uite atât", îmi arătă el cu minile depărtate de corp atât putea să le întindă. "S-a repezit la mine, dar am urcat în pod...", continuă el cuibărindu-se în aşternut cu un căscat lung.
Cândva chiar am fost la un pas de a-l prinde, dar ne-a surprins forţa loviturii în laţ, a animalului urmărit de noi câteva nopţi la rând. Până să ne dezmeticim, dihania a rupt funia şi a fugit. S-a repezit în laţ cu forţă uriaşă. Tata a prins funia şi a zvâcnit. Şi-a răsucit funia pe braţul drept, s-a proptit cu călcâiele în pământ. urlând la mine să iau barda şi să-l lovesc pînă nu se dezmeticeşte. M-am repezit după bardă. Mistreţul s-a tras înapoi, scuturând din cap şi răvăşind cu copitele din spate, rămase libere, frunzişul şi zăpada. Puterea cu care a tras l-a dezechilibrat pe tata. Mistreţul şi-a eliberat din laţ şi picioarele din faţă şi a rupt-o la fugă târâdu-l pe tata după el prin pădure, prin lăstăriş. M-am luat după ei cu barda ridicată deasupra capului. Tata continua să-mi strige disperat: "Loveste-l, loveşte-l!". Mistreţul fugea cu tata atârnat de funie, târându-l prin lăstăriş. L-am ajuns din urmă şi i-am strigat cât am putut de tare: "Dă-i drumul, dă-i drumul că nu-l pot ajunge!". Când a văzut că este tras spre un copac căzut de-a curmezişul cărării, peste care dihani a sărit cu uşurinţă şi disperare, grohăind sinistru, tata a înţeles că nu avem nici-o şansă. Şi-a eliberat mîna iute, înaintând din inerţie încă un metru cu faţa în pâmânt. Aşa l-am găsit. Credeam că a murit.
Câteva secunde a stat nemişcat, după care s-a răsucit pe spate. Avea faţa plină de frunze şi zăpadă amestecată cu noroi. O şuviţă de sânge îi curgea de sub sprânceana stângă unde i se înfipsese o aşchie. A lovit cu pumnul pământul şi a înjurat mistreţul, recunoscând în final că n-am avut noroc. Ne-a dat Dumnezeu un mistreţ prea mare. Mult mai puternic ca noi. De atunci îl pândim mai mereu, sperând că într-o zi să fim mai norocoşi.
Acum ne croiam cu greu drum prin zăpada afânată. "Bine că nu bate Crivăţul", gândesc. Ultima dată când am luat urma dihaniei bătea ca un duşman. L-am pândit atunci până spre dimineaţă, dar degeaba. Aşteptarea ne-a fost în zadar. După o vreme, înjurând printre dinţi, tata s-a ridicat şi am pornit împreună spre casă.
Poate acum este ultima noastră şansă de a-l prinde. Am ajuns cu toţii la capătul răbdărilor. Nu mai avem ce mânca. Lada cu mălai ne rânjea ca o gură fără dinţi. Cine să ne împrumute ceva mălai, un sac cu făină, cartofi, carne? Boierul ne cerea preţ dublu pe un sac cu mălai. Tata nu a fost de acord. A zis că mai bine murim de foame.
- Tot mai bine ca atunci. Nu mai bate Crivăţul. Poate iese din bârlog, îl aud vorbindu-mi ca prin ceaţă.
- I-ai văzut urmele în zăpadă?, îl întreb, ca să am ce spune.
Nu-mi răspunde. Mergea întins spre marginea satului, Îl urmam în tăcere şi mă întrebam: "Dacă prindem noi în noaptea asta dihania, ne ajunge carnea lui ca să scăpăm de blestemata de iarnă?".
Îl aud bolborosind:
- Mda, da...da. Ai luat funia cu tine? Dar securea?
Nu aştepa răspuns. Ştia că le-am luat. S-a cufundat în tăcerea lui întunecată. Zăpada scârţâia sub tălpile noastre, de parcă am fi tras cu rindeau peste ea.
Zgribulită de frig Luna îşi arăta faţa încet după un nor. Se vedea până departe la marginea pădurii. Satul rămânea în urma noastră. M-am uitat la tata. Mişca mărunt din buze. Parcă se certa cu sine. "Poate-şi fac planul cum să prindem mistreţul", gândii. Am vrut să-l întrerup, să-l întreb la ce se gândeşte, dar am renunţat repede, lăsând tăcerea să-şi desfăşoare mantia peste noi. Tata se opri în loc.
- Stai, mă.
- Ce-i, tată?
Îmi făcu semn să-i aprind o ţigară. I-am răsucit o ţigară şi i-am pus-o în colţul gurii. I-am dat foc şi el a tras fumul adânc în piept, slobozindu-l pe nări cu forţă, ca pe o uşurare.
- Hai cu mine şi nu mă mai întreba.
Trase încă un fum adânc până în fundul plămânului. Părea că şovăie. Privi roată în jur.
-Hai în sat la Anica lui Stan. Ea are doi juncani.
Am rămas locului împietrit. În mână securea îmi tremura. El fuma şi privea către sat.

...............................

SACRIFICIUL

(Fragment)

AUTOR: STORY

În iarna aceea sărăcia dormea noaptea cu noi în pat gemând ca un animal înjunghiat. Foamea ne lovea în tâmple cu pumni grei şi apăsaţi. Ochii ne ieşeau din orbite privind zăpada aşternută peste copaci ca spuma laptelui fiert în tuci cu multă vreme în urmă. Arareori un sătean mai îndrăznea să iasă noaptea în uliţă. Se temea ca nu cumva la lumina Luni, reflectată de omăt, moartea să i se arate şuierând prin colţi de viperă un cântec ademenitor.
Anica lui Stan, femeie văduvă cu palmele aspre ca sapa-n lut, mai îndesă un braţ de fân celor doi juncani, că de când bărbatul ei a plecat în lumea celor fără suferinţi, altă avere nu avea.
Primul Război Mondial îl pricopsise pe Stan cu o mamă de tuberculoză. S-a curăţat la trei ani după ce s-a întors de pe front, lăsând Anicăi şi celor doi copii ai săi toată bruma de avere: un mic lot de pământ în marginea satului, pe o coastă, o dărăpănatură de casă şi cei doi juncani. Stan a murit ca un câine, fără lumânare la creştet, răpus de boală în mijlocul câmpului, pe moşia lui Cuceriu.
Stan şi femeia lui munceau cât era ziua de lungă pe moşia boierului ca să-şi poată creşte cei doi copii mici, pe care-i trăgeau după ei la munca câmpului. Munceam şi noi pe moşia boierului alături de alţi ţărani nevoiaşi. Uneori mă nimeream să fiu alături de Anica şi o auzeam suduind şi chemându-şi moartea. Îi răspundea Stan că moartea nu va veni la ea aşa de curând, că mai întâi va trece pe la el să-şi ia vama. Stan tuşea şi scuipa sânge. Într-o zi a dat să tuşească, s-a înecat, a căzut pe spate cu ochii holbaţi, strângându-se de gât, cu gura larg deschisă. Până să-i aducă cineva o cană cu apă a murit cu ochii deschişi. Privea fix într-un nor topit în cer.
Anica a ţipat scurt, ca scrâşnetul scos de roţile locomotivei pe şine când se apropie de gară şi a căzut peste el jelind şi smulgându-şi hanile de pe ea. Spatele ei tremura în ritmul jelaniei.
Tata a venit iute să vadă ce s-a întâmplat cu prietenul lui. A apucat-o pe Anica de umăr şi a tras-o cu forţă într-o parte.
-Lasă-l, fă, Anică, nu vezi că e mort, i-a spus, ştergându-se de sudoare.
Un pai de grâu i s-a lipt de frunte, altul i s-a amerstecat în păr. Tata s-a aplecat peste Stan şi i-a închis ochii. S-a întors către noi, copiii, şi ne-a poruncit scurt să plecăm de acolo că ne rupe cu bătaia. Am mai apucat să văd doar cum o femeie îl stropea pe Stan cu apă dintr-o ulcică, sperând să-l readucă la viaţă. Ani la rând Anica s-a luptat de una singură să-şi crească cei doi copii. Doar ea ştia cum reuşea să-i ţină în viaţă.

.................

- Iarna asta, îmi spune tata, seamănă cu iarna lu' 907. Crâncenă şi hămesită. Ne va lua sufletele în Crivăţ. Şi lupii se sperie de ea. A dracu iarnă, a dracu...
Pe vremea aceea toate iernile semănau între ele, ca sărăcia noastră cu sărăcia altuia. Stan al Anicăi şi tata şi-au împărţit ce au dobândit de la răscoală ca doi buni prieteni: patru ani de temniţă. Nu aveam nici 3 luni când l-au luat pe tata. M-am uitat la el ciudat când s-a întors, îl priveam ca pe un străin. S-a chinuit mama cu mine să mă crească cerşind tot mai des pe la cei înstăriţi ai satului, înglodându-ne în datorii tot mai grele. După ce a venit tata din puşcărie s-au născut fraţii mei Vasile, apoi Petre şi mai la urmă, când eu treceam de 12 ani, mama ne-a părăsit cu gândul la stele. Îmi amintesc că m-a mângâiat pe creştet şi mi-a zir: "Nu plânge, băiatul meu, să fii tare, ca tata...". M-a sărutat tremurat pe frunte şi s-a stins. Tata m-a luat de umeri şi m-a scos din casă. Mi-a şoptit: să nu plângi. Nu plângeam. Priveam doar în pământ, incapabil să-mi ridic privirea. Sărutul mamei pe frunte era greu ca plumbul.
Tata abia venise de pe front unde-şi lăsase ca amintire, cum îi plăcea să spună, mâna stângă. Boierul Cuceriu se uita la el ca la un câine de pripas. Nu-i trebuia astfel de oameni. Ar fi vrut să muncesc eu în locul tatei, dar eram prea mic pentru munca solicitată de boier. Când s-a dus şi ultima brumă de agoniseală am fost nevoit să merg la clacă pe moşie.
Tata îşi făcea griji pentru noi. Mă întreba des ce vom mânca a doua zi. El mă întreba, el găsea şi rspuns. Când şi când venea pe la noi bunica din partea mamei şi ne îngrijea, ne aranja. Avea grijă de noi, să nu ne risipim.
De multe ori tata mă bătea pe umăr şi-mi zicea tabacic, tuşind uşor în pumbul singurei sale mâini: "Măi, băiete, credeam că nu mai creşti. Că nu mai apuc să te văd zdravăm. Acum eşti şi tu un stâlp al familiei. Împreună va trebui să facem multe să nu ne calcă ăştia în picioare...". Aveam 13 sau 14 ani. Nu ştiam cine sunt "ăştia" care vor să ne facă rău. Dar dacă el îmi spunea, un pericol trebuia să fie pe undeva. Mai mult ca în alte rânduri iarna aceea se lipise de noi ca râia şi ne apăsa spinarea cu greutatea ei. Tata o invidia pe Anica lui Stan pentru bucata de pământ şi cei doi juncani.

Din aventurile Liviei – Poveste de pe Cuza (STR.)

AUTOR: FLORIN patronul blogului http://worldchanged.wordpress.com/

Livia care este, este tipul de persoana pe la aproape 50 de ani pe care
”a ajutat-o corpul”. Nu gasesc sa spun altfel fara sa jignesc. Am mai
relatat aici pe blog despre vecinul ei insa. Vecin cu care sta in casa.
Dada. E o casa de aia mai mare, si impartita de doua familii. Vecinul, hot
de meserie ( Hotul Striga Hotul ) a venit sa-si faca
sarbatorile in tara. A lipsit omu vre-un an. Dupa sarbatori, a avut nevoie
de o hartie de la Primarie. S-a dus, si cand sa il caute aia in acte, vede ca
respectivu nu mai figura cu domiciliu in locul respectiv.

Livia care este, femeie cu relatii, a convins un vecin sa dea declaratie
ca celalalt locatar al casei, nu mai locuieste acolo.Astfel,hotului nostru
de Italia, i s-a furat domiciliu de sub el. E Epic. Cand omu a aflat, a
venit acasa, a spart usa de la intrare, a facut scandal, si-a scos
aragazul din bucatarie si in ditamai luxul dintr-un hol mare ( gen Casa lu
Nastase ), a inceput sa prajeasca oua ! Livia, si-a chemat ”iubitul” .
Fata Liviei si-a chemat si ea iubitul, in speranta sa se calmeze situatia.
Hotu nostru, om dintr-o bucata, cu cativa ani de puscarie, i-a repezit
pe ambii, si ”fata de pe cuza” si-a chemat GORILE. Astfel, EA sta cu
masina de interventie la usa si cu doua gorile pe canapea sa o
pazeasca de co-locatar iar el incearca sa se stapaneasca, facandu-i
plangeri pe la DNA.

Alta faza TARE TARE, e ca mai de mult, cand hotu nostru era tot asa
plecat, LIVIA a intrat in camera lui, si a pus termopane peste tot.Acum,
a fost anuntata si Politia la incidentul asta, si cum fiecare spunea ce a
facut celalalt, zice si Hotu :

Hotu : Domle’, asta mi-a intrat in casa cat am fost eu plecat !!
Gaboru : Si ce a facut ?
Hotu : Mi-a pus termopane !!
Gaboru : Pai asta-i violare de domiciliu domle’ !

EPiC !

Linişte de Paşte

Autor: CĂTĂLINA

În cimitir întunericul nu are linişte
De când copacii de acolo se hrănesc
Cu seva trupurilor şi a lacrimilor de pe cruci,
Cu Lumina care pigmentează locul, violent,
Ca după o ploaie cu stele căzătoare.
Stelele căzătoare se aşează astfel mereu în cimitir,
De Paşte, şi atunci le poate vedea oricine.
Copacii din cimitir se hrănesc cu amintirile trupurilor
Şi devin cei mai înalţi din tot oraşul.
Sufletele din scoarţa lor
Strigă după umbrele care se îndepărtează.
Gândurile nu se aud dacă nu sunt rostite,
Iar stelele se sting până spre dimineaţă,
Lumina lor ajungând în frunzele aceloraşi copaci.
În cimitir, întunericul nu are linişte.

Fragment

AUTOR: CĂTĂLINA

Mă sprijin de tocul uşii. Chiar dacă se va întoarce spre bucătărie nu mă va observa pentru că ţin afară doar fruntea şi ochii, pregătită să mă retrag imediat ce aş simţi că s-ar putea uita.
În faţa unei imense combine muzicale îşi agită braţele, dirijând o orchestră imaginară. Ascultă Beethoven, Simfonia a V-a, partea a 1-a, şi exagerează. Scutură capul în toate direcţiile, pare că se va rupe în mii de bucăţele. Cere viorilor mai multă virtuozitate.
Apoi, uşor, şopteşte"piano", pregăteşte un forte şi...
Dansează... Mă retrag cu totul în bucătărie şi îmi acopăr gura cu palmele. Doamne, oare ce s-ar întâmpla dacă m-ar vedea aici?
Tot cu gura acoperită de palmele-mi transpirate, mă întorc, scot iar puţin capul în afara tocului uşii şi îl găsesc dirijând un dialog fascinant. Braţele lui par să dea naştere sunetelor cu forţa creatoare, am impresia că întreg trupul lui recompune Simfonia... Fiecare celulă a sa cântă, fiecare moleculă e acolo, cu Beethoven. Probabil că orchestra noastră nu ştie să-l bucure aşa cum face cea de pe CD.
Urmează un moment sublim. Totul creşte, creşte, creşte, creşte... Apogeul! Toţi muşchii i se încordează, din braţe aproape că ies flăcări... Respiră cu zgomot şi strigă: cântaţi, cântaţi!
Îmi tremură picioarele pentru că sunt fascinată de el şi de prima parte a Simfoniei a V-a pe care n-am ştiut niciodată să o ascult.
Nu oboseşte. Spatele lui e foarte... M-aş apropia de el şi l-aş săruta pe tot spatele, mi-aş înfige unghiile în carnea lui transpirată... Discută cu corzile acum şi cu clarinetiştii. Îi pregăteşte pentru un nou fortissimo... Acum e punctul culminant! E greu de înţeles pentru ignoranţi ca şi mine, dar el e exact acolo! El e în muzică, în mijlocul sunetelor, e stăpânul lor, e sclavul lor, e frumos! E atât de frumos! Un bărbat care învinge efemerul, aruncându-se cu întreaga lui fiinţă în mijlocul sunetelor, contopindu-se cu întreg Universul prin ele! Sunt aşa de fericită că pot simţi, chiar dacă de departe, comuniunea lui cu Infinitul! Atât de sus îl simt, îl văd, îl aud! E în altă lume şi eu am puterea să înţeleg...
Se mişcă încontinuu şi dirijează faimoasa lui orchestră imaginară. Toată lumea îl ascultă, toată lumea cântă Beethoven. Totul e trepidant, ritmul e alert, şi el gâfâie şi dirijează şi simt cum trăieşte şi-l văd cum respiră prin note şi prin Beethoven.
Gata. S-a oprit. S-a terminat. Mă sprijin de perete şi îmi iau mâinile de la gură. Respir şi eu foarte repede, ca şi cum aş fi fost el. Mă doare întreaga mea fiinţă care a privit Infinitul prin el. Îmi şterg sudoarea de pe funte şi închid ochii. Încerc să refac întâlnirea mea cu Absolutul prin întâlnirea lui cu Beethoven. Las să-mi cadă geanta şi mă îndrept spre sufragerie. E în picioare, cu faţa către mine, exact în locul de unde a dirijat, cu ochii închişi, ascultând parcă aplauzele... Dar, nu! Nu aplauze ascultă el, ci poate chiar pe compozitor... Îi vorbeşte! Cei care aplaudă nu ştiu de ce, ei nu ştiu ce a văzut el prin sunete, bătăile din palmele lor trecătoare nu au nicio importanţă. Stă cu braţele pe lângă corp şi cu capul ridicat, ochii sunt tot închişi, ca pentru o rugăciune. Încerc să nu-l rup de acolo. Dau să mă întorc, dar mă simte. Deschide ochii şi se uită la mine deloc speriat. Mă priveşte de parcă ar fi ştiut că fusesem acolo. Că eram acolo. N-am curaj să spun ceva pentru că privirea lui mă ţine nemişcată. Sunt amorţită şi nu pot nici măcar să-i zâmbesc. Aştept, într-un fel, să se rupă odată de ceea ce atinsese, pentru că pare încă în transă. Poate că nici nu mă vede. Continuă să mă privească.
-Vino lângă mine!
Mi-o spune atât de natural, încât mie mi s-a părut mai degrabă că nici măcar nu şi-a mişcat vreun muşchi şi că eu de fapt auzisem asta în gând. Cel mai puternic cutremur care s-a pomenit vreodată pe lumea asta îmi zguduie întreg corpul. Creierul meu retransmite tot felul de senzaţii dureroase, pe măsură ce analizează informaţia primită... Gura îmi e încleştată şi nu îmi pot imagina cum arată faţa mea. Am pierdut controlul muşchilor feţei, picioarelor, mâinilor şi mă simt închisă în mine, neputând să răzbat afară şi să mă observ, să mă controlez, să pot face ceva, orice! Niciunul din noi nu se mişcă. Legătura dintre cele două lumi a fost făcută. Cuvintele lui au lipit două continente, au spart în mii de valuri oceanele. Aş vrea să îi recit ceva din Nichita Stănescu, dar nu pot vorbi. El înţelege că nu mă pot mişca şi se apropie. Respir din ce în ce mai greu... Îl revăd dirijând, îi revăd spatele în care mi-aş înfige unghiile şi închid ochii exact în momentul în care îmi atinge faţa. Mă trage spre el, mă lipeşte de el, îmi mângâie spatele şi pentru că tocmai m-am clătinat, mă ia în braţe. Are gustul Infinitului. Sărut Absolutul!

Amintiri din copilaria mea!

AUTOR: Ryu - http://ryu-boy.blogspot.com/

Sateam azi pe balcon si fumam o tigara in timp ce ma gandeam la copilaria mea idoata si per total delicioasa.
Cum am mai specificat intr-unul din posturile anterioare jocul meu preferat era "fata ascunselea" adoram jocu asta la maxim ne transforma pe toti in mici infractori desi pe strada erau o multime de masini abandonate cu motoru scos, geamurile sparte, usile deschise pentru noi nu era suficient, ajungeam sa ne ascundem in curtile oamenilor, in copaci, boscheti chiar si canale (eu m-am oprit la boscheti), imi amintesc ca o data eu si cu inca 3 copii am decis sa ne ascundem in curtea unui vecin cam nebun din fire, ne-am uracat pe grad si am sarit in curtea omului si pentru ca nu reuseam sa vad strada si "cautatorul" m-am decis sa ma urc in copacul de langa gard. Dintr-o data lumina de la intrarea casei se aprinsese, moment in care toti ne cacasem pe noi de frica, vecinul nebun isi facuse aparitia la bustul gol cu niste izmene pe el si cu o coada de matura in mana, un secunda urmatoare cei 3 parteneri de ascunzatoare au incercat sa sara gardu pe care cu greu l-au urcat, vecinul nebun a pus mana pe primul copil pe care la putut prinde si a inceput sal ia la palme si la suturi in fund. Stateam si priveam tacut (sa nu cumva sa ma auda sau sa ma vada si pe mine ca cine stie ce dracu pateam) cum pustiul ala de 7 ani e batut mar de un adult de 47/50 de ani, pana la urma a deschis poarta la aruncat in strada pe bietul Sorin (victima) ca pe un sac de cartofi, am asteptat sa intre in casa m-am dat jos din copac am sarit gardu si am scapat turma (ultimu scapa turma).
Pana si in ziua de azi stau si ma gandesc ce dracu era in mintea omului aluia de la batut pe muciosul ala care nici macar pana la buric nui ajungea, ce dracu, ii era frica ca ii da cu ranga in cap, ca o violeaza pe nevastasa, ca ii fura banii din casa ca sa se duca la magazin sa isi cumpere pufuleti ca sa aiba ce manca in timp ce o violeaza pe fisa care e la liceu si invata despre diateza reflexiva din somnoroase pasarele (da am o imaginatie bogata si bonlava) pula mea! nam sa aflu nicioadata, si sincer nici nu prea vreau, tot ce imi doresc este sa mai joc din nou acel joc care ma facea sa transpir sa ma lovesc si sa ma murdaresc dar pana atunci:
Va salut si va respect !

P.s. Scuze pentru greselile gramaticale sunt cam obosit.
P.s.2 Scuze si pentru limbajul vulgar, asta sunt n-ai ce-mi face!

Secunda

AUTOR: Story

A trecut ca un meteorit, lăsând în urmă doar parfumul viselor pierdute. Am privit-o cum se depărtează. Nu am avut curajul să o strig. Ştiu că s-ar fi întors dacă o strigam. Nu am avut putere sau poate nu am avut curaj. Iţi trebuie curaj să opreşti din drum o cometă.
.......
Am sperat că este suficient să-i stau in cale şi va fi atrasă pe orbita mea. Nu a fost aşa! A trecut ca un gând frumos, ca un suspin de copil dormind la sânul maicii. Secunda aia cât mi-a atins ecuatorul -tangent-, o simt şi acum. Au trecut ani lumină de atunci. Pot să scriu un roman din secunda aia. Din secunda aia vine puterea scrisului meu. Când buzele-mi sunt arse de arşiţa neîmplinirilor ca un animal hăituit mă adăp din secunda aia. Secunda în care ne-am atins.
......
Dacă o strigam, sigur se întorcea. Am simţit asta după poziţia în care-şi ţinea capul când a trecut pe lângă existenţa mea oprită în loc.
Parcă şi părul i-a întârziat mai mult decât era necesar pe umărul meu, pe obrazul meu, peste fruntea mea.
O văd şi acum venind. Timpul se desfrunzea cum cad petalele trandafirilor în toamnă. Puf.... puuffff. Înainte de a atinge pământul, petala face o voltă întârziind la maximum impactul.
Aşa venea spre mine, despicând timpul în felii egale. Desfăcea timpul
secundă cu secundă.
......
Se apropia. Mi-am zis atunci că îi va fi imposibil sa treacă prin mine. Mă simţeam un zid. Un baraj. Am văzut-o zâmbind. Gata, mi-am zis, este a mea. Când a fost suficient de aproape încât să-i văd ochii, am simţit că ceva se rupe în mine. Nu-mi venea să cred că sunt eu cel ales. Tocmai eu, nevrednicul.
Am ridicat mâna, cu palma deschisă, ca s-o opresc. Mişcarea mâinii nu a fost fermă, a fost ca la reluările cu încetinitorul. Am reuşit în cele din urmă să întind braţul. Daca mă vedea cineva, ar fi zis ca sunt un poliţist care opreşte un infractor. I-am simţit obrazul în podul palmei. Îl simt şi acum.
Am reuşit - stiu, pare de necrezut - să o mângâi. A fost apogeul iubirii noastre.

ESTE ADEVĂRAT!

NU ESTE POVESTE. ESTE ADEVĂR ABSOLUT: HRISTOS A ÎNVIAT!

In ochii unui copil…

AUTOR: Lady A

In ochii unui copil vezi inocenta. Vezi uimire, mirare, neintelegere a ceea ce se intampla in jurul lui (traduci in elementele tale ceea ce simte). Vezi colturile gurii si o buzita tremuranda. Vezi lacrimi mari si privirea ce cauta sprijinul.
Un adult? Griji, ratiune, sentimente, emotii negative, o existenta ingreunata de pietre de moara stranse cu grija si purtate dintr-un loc in altul. Somn agitat si transpiratii nocturne, trezit in miez de noapte cu inima in gat, aproape sufocat sau ganduri ce-ti prind privirea in tentacule invizibile. Cum reactionam la astfel de trairi? De multe ori provocam durere spre a atrage atentie. Durerea este cea care subjuga; durerea este cea pe care incercam sa o depasim (fizica sau psihica). Ochii unui adult spun totul. O privire lipsita de stralucire, fara viata, un om fara vitalitate. Un om care nu simte, care nu se bucura. Un om care face calcule si variante. Un om care omora copilul din el… este doar carne, oase si nervi. O masinarie…
Caldura, emotie, lacrimi, suras si gangurit. Rasete… Simti viata cum curge prin vene. In ochii unui copil se oglindesc soarele, stelele si luna. In ochii unui copil se vede mersul nesigur si curajul incercarii. Este liber de ganduri si de resentimente! Inainte… Viata isi cere dreptul!

ALTCEVA VI

AUTOR:http://focsipara.blogspot.com/

(FRAGMENT)
Aşa cum m-am obişnuit, intrând în cameră, mă reped la telefon pentru a verifica apelurile. Pe ecranul telefonului meu mobil îmi apare afişat un apel nepreluat. Scot un strigăt violent de uimire, emoţie, bucurie. M-a sunat! După atâta vreme în care îmi pierdusem speranţa de a mai trăi asemenea minune, sau mai bine zis după atât timp în care luptasem să scap de dorinţa minunii respective, el mă sunase! Rapid, îmi trec prin minte mai multe variante, iar asta în timp ce mă străduiesc să îi găsesc numărul în agendă. Cele mai importante sunt următoarele: m-a apelat din greşeală, sau mă cheamă la el. Alerg dintr-o parte în cealaltă a camerei şi enervându-mă pentru că nu îi găsesc numărul în agendă, îl tastez din memorie aproape inconştient. Aştept. Mă lasă un minut şi sună înapoi. Tremur. Mi-e teamă că o să-i răspund înghiţind în sec, sau n-o să pot să-i spun nimic. Mă chinuiesc să zic ceva şi să pară natural. De parcă atunci l-aş fi auzit pentru prima dată.
-Bună seara!
La auzul vocii lui, mă răsucesc şi mă sprijin cu mâna stângă de masă. Simt că trebuie să mă aşez.
-Ce faci? mă întreabă el.
Parcă îl şi văd zâmbind, aşa cum numai el ştie.
-Bine, am mâncat, sunt... transpirată... din cauza efortului...
Mă bâlbâi în draci.
-Pentru că am fost să cumpăr ceva.
El ascultă liniştit.
-Asta fac acum, în general binişor, tu?
Mă aşez. Nu mai văd nimic, nu mai aud nimic, apuc să mă mir că mai sunt în stare să mă mir.
-Eu scriu la calculator! îmi spune.
-A, eşti la serviciu?
-Nu, acasă. Am calculator şi acasă...
Mă întreabă cum merge învăţatul, îi povestesc vreo două minute despre asta, aflu că el încearcă să se lase de fumat. Pare un telefon gen cemaifacibinetu. Însă...
-Mâine, la cât te apuci de învăţat?
Emoţia mă calcă în picioare.
-După ora 12.00...
-De ce aşa de târziu?
-Pentru că nu mă pot trezi mai devreme de ora 10.00...
-De ce?
-Pentru că nu mă pot culca mai devreme de ora 1.00.
-Dar ce faci tu până la ora aia?
-Citesc!
-Ce citeşti?
-Andre Gide, Şcoala Femeilor şi o să continuu cu Robert.
E lămurit, urmează să mă lămuresc şi eu.
-Dar de ce m-ai întrebat la cât mă apuc mâine de învăţat?
-Pentru că vroiam să ştiu la cât trebuie să te culci în seara asta.
Râde deja.
-De ce?
Chiar sunt îndrăzneaţă, nu mă recunosc!
-Vroiam să te urci într-un taxi şi să vii la mine!
Spune-mi tu, Doamne, cum să zic nu vin, doar aşa pentru că am aşteptat prea mult? Unde să găsesc în mine toate noţiunile astea, integrate în forma asta, cu o încărcătură energetico-informaţională atât de mare încât să se transforme într-o formă specifică a voinţei numită abţinere? Nu. Nu există în mine aşa ceva! El n-a lăsat să se nască în mine o asemenea putere de negare, de reprimare a nevoii de el. E fascinant, pe cuvânt!
-Unde locuieşti? întreb.
El îmi explică.
-Eşti sigur?
-Foarte sigur!
-Nu de adresă...
Râde.
-Şi de adresă! (...)
Continuare pa http://focsipara.blogspot.com/

Amintiri de la miezul noptii

AUTOR: http://sandugabrielaioana.blogspot.com/

ma priveste si ma intreaba ce fac. il privesc si ii raspund... si parca ceva ma impiedica sa-i spun tot ce simt. isi arunca o privire. ma intreaba. il privesc si nu ma mai satur de el... ii raspund. pleaca... iar eu ma intorc la ale mele... asa a fost astazi... ieri a fost diferit. maine cine stie? nu vreau sa stiu! mizez pe hazard...
ajung acasa. ma asez intr-un colt pe fotoliu, las tigara sa arda si-mi aduc aminte... totul s-a petrecut intr-o seara. in timp ce tigara arde lent, imaginile din noapte se deruleza timid prin fata mea... sub dus mangaieri interzise.soapte timide.graba de a ajunge in caldura patului, sa ma stranga in brate, sa ma invaluie cu parfumul pielii, sa ma sarute cu gandul si sa-mi sopteasca cu inima cat de mult ma iubeste.fiorii buzelor cand ma saruta, emotia atingerii, caldura soaptelor... pasiunea cu care ne-am sarutat si flacara din partida de amor... da, este diferit... si da, maine stiu ce fac. numai mizez pe hazard. il voi invalui cu soapte de „te iubesc”, il voi imbratisa in mii de sarutari si ma voi indrepta cu pasi repezi catre fiinta lui.il voi inchide pentru totdeauna in inima mea, iar cheia fericirii o voi arunca in marea dragostei ce i-o port, de frica sa nu-l pierd. iar cand va redeveni parte din mine, cand mii de iubiri vor face cat a noastra, cand mainile lui imi vor atinge din nou chipul imbujorat, cand cuvintele vor fi indeajuns, voi transforma o ora din prezent intr-o secunda cu el... dar tigara s-a terminat.suna telefonul si ma trezesc. am visat. l-am visat pe el. eram si eu. de fapt, eram amandoi, uniti de focul iubirii...

TAM

AUTOR: Andrei Ghiorghe

Preluare de pe http://andreighiorghe.blogspot.com/

Tam e prostul satului. Tam nu este o poveste, Tam exista si traieste in Dobroiesti , o comuna de la Voluntari . Tam traieste de pe azi pe maine muncind cu ziua si distrand oamenii de pe acolo sau pe cei veniti in vizita, cu glumele lui prostesti. Pana acum o luna Tam a fost un om fericit. Tam era multumit cu ceea ce era si nu voia nimic mai mult de la viata. Pana la un moment dat. Tam s-a indragostit de Ana. Ana e o fata simpla, femeie de serviciu la un restaurant din Voluntari. Ana a fost prima femeie care a stat de vorba cu el ca si cu un om. De-aia o iubeste. De atunci Tam a inceput sa viseze. Tam i-a promis Anei ca va obtine multi bani, ca o va lua si vor fugi in lume. Dragostea nu are nivel de inteligenta,nu tine cont de statut social, dragostea exista si atat. Tam isi dorea de atunci sa gaseasca ca-n filme o valiza cu bani straini pe care sa ii ia si sa-i duca Anei.Apoi sa fuga ! Sa fuga de ceea ce este, de lume si de suferinta.Sa fuga cu ea.
Zile trecute Tam umbla visand prin gunoaiele de langa complexul Europa cand minunea s-a intamplat .Tam a gasit o geanta plina cu bani chinezesti. A inebunit. Prostul satului era de-acum nebun de fericire.A luat bani si a fugit la Ana. Si-atat. Erau bani chinezesti nu-i puteau folosi. Mai mult, toata lumea stia ca mafia chinezeasca din Complexul Europa cauta geanta cu bani. De-atunci nimeni nu mai stie nimic de Tam. Si stii ce e trist? Acum simti suferinta lui Tam.Dar daca ai sa-l intalnesti maine pe strada si-ti va cere 5 lei sa-si ia de mancare nu ai sa stii ca e el. Il vei goni privindu-l ca pe un gunoi. Dar Tam nu e gunoi.El iubeste !

Nuntă-n Draci cu nănădăi (I)

(Schiţa unei nuvele fără cap şi fără coadă. Orice asemănare cu personaje sau întâmplări etc. etc.)

AUTOR: Story

Partea I

Ţelu Dumbravă îşi scoase pălăria, puse mâinile lui butucănoase şi păroase în şolduri şi trase o privire de jur împrejur ca şi când ar face inventarul lucrurilor cu care urma să intre în contact sau în conflict. Era un gest reflex, căpătat de pe vremea când era preşedinte al CAP-ului din comuna Draci. Venea la sediul CAP-ului pe la 10.00, mahmur, plictisit şi pus pe ceartă, arunca o privire aprigă împrejur şi începea din senin să înjure tot ce-i sta în cale.
Ţelu oftă ca după un lung efort, şterse sudoarea de pe frunte cu dosul mânii stângi. În lumina soarelui cadranul ceasului sclipi ca un ochi de sticlă. Îşi scoate pălăria de pe cap încet, mai încet ca mersul unui melc pe o piatră încinsă, apoi, tacticos, o batistă mare cât un cearceaf, o desfăcu scuturând-o, şterse la fel de tacticos banda de vinilin a pălăriei şi oftă prelung. Ţelu venise în inspecţie, curios să vadă cum merg treburile cu aranjatul cortului pentru nuntă.

.............................

Acceptase să-l cunune pe File Logofăt, gestionarul singurei cârciumi din sat, fostul său aghiotant de la CAP, omul bun la toate, mâna sa dreaptă. Băiat de principiu, aşa-l prezenta oricui îi trecea pragul CAP-ului. Cu el, bre, faci toată treaba. E de principiu şi... mucles, tace ca peştele. Lasă că înţelegi cum vine asta.
Dorinţa de a-l cununa i-a venit într-o seară când, ameţit de băutura proastă pe care i-a servit-o File pe moca, lovi cu pumnul său greu în coltul mesei, înlătură cu dosul palmei cojile de seminţe, aruncându-le tocmai pe masa vecină, unde doi ţigani se certau pe o arvună la o înmormântare şi strigă baritonal:
- Bă, File, eu te cunun şi de data asta!
File Logofăt se cununa a treia oară în 6 ani. De fiecare dată Ţelu i-a fost naş. Când a auzit că File ar vrea din nou să-l cunune a şovăit. Îi era teamă să nu-l lase inima în toiul petrecerii. Avusese un atac cu ea, cum îi plăcea să spună preinfarctului suferit cu doi ani în urmă. Nu a pus băutură în gură de la ieşirea din spital mai bine de un an. Se perpelise de dorul unui pahar cu vin de ţi se rupea inima văzându-l. De câteva luni reîncepuse să bea câte un păhărel, două. Se ameţea repede pentru că-şi pierduse antrenamentul. În câteva zile, se lăuda oricui era dispus să-l asculte, sunt pregătit să mai dau un atac cu inima. Bă, când o face pârţ! şi s-o opri, ducă-se, mai beau un pahar şi pauză prelungită permanent sub pământ. Şi dacă pârţul nu o fi de la inimă, să-mi fie de bine.

...........................

File îşi aşezase cortul pentru nuntă trăgând o prelată pe deasupra a trei duzi bătrâni, cărora Lache tâmplarul le-a tăiat crengile cu fierăstrăul de mână. Foaia de cort poate să stea liniştită aici. În noaptea nunţii nu va ploua. Am eu semnele mele, le spuse File celor doi copii veniţi să-l ajute pentru 10 lei de fiecare şi câte un pahar cu vin, pe care-l trase repede pe gâtlejurile lor fragile, ascunşi după un dud să nu-i vadă cineva şi să-i toarne părinţilor. Ar fi aprins şi câte o ţigară fără filtru, dar File le-a interzis categoric, aşa că s-au mulţumit să tragă pe gât vinul rubiniu producţie de anul trecut, uşor înţepător, dar încă bun la gust, păstrat de File la beci special pentru nuntă. Copiii au băut, s-au scuturat pe haine de praf şi au tulit-o spre baltă la scăldat, lăsându-l pe File aşezat pe o bancă, aranjându-şi freza cu un piaptăn din os.
File se considera un om norocos. Se căsătorea a treia oară. Fiecare încercare de a-şi întemeia un cămin solid se sfârşise aiurea. Nici el nu înţelegea ce dracu se întâmplă. Arunca vina pe soartă, pe farmece. Prima căsătorie se sfârşit la circa un an de când a decis să se însoare cu Aluna.
La 6 luni de la prima lor întâlnire, în pătulul din spatele casei unde el şi Aluna au petrecut o noapte de pomină, presărată din plin cu gemete înfundate în palme şi încolăciri pătimaşe de corpuri fierbinţi, se născu Alior.
Pe File, nedus pe la muieri înainte de a o cunoaşte pe focoasa Aluna, nu l-ar fi deranjat câtuşi de puţin faptul că Alior s-a născut la 6 luni, are privirea cruciş şi este cam tuciuriu. A mai auzit el de naşteri premature, dar mă-sa i-a băgat în cap că astea-s accidente. Copilul se naşte la 9 luni.
- Deschide, prostule, ochii, tu nu vezi că nu-ţi seamănă? Nu vezi, mă, ce faţă de chirpici are. Ăsta nu-i din neamul nostru, îi zise mă-sa într-o zi când depănuşeau împreună porumb să aibă ce da vitelor.
- Păi, eu am zis hai! şi ea a venit. Ce era să fac, fă, mamă, să-i zic că am glumit? O cunosc de copil, dar n-am avut curaj să-i zic. I-am zis hai şi...
- Bă, eşti prost, ca tac-tu! Aşa mi-a zis şi el. Dacă ştiam că ieşi aşa tâmpit, mă făceam că nu-l aud. Nu faci tu casă cu asta, îl atenţionă lovindu-l în frunte cu un cocean.
File aruncă cotolanul depănuşat doar de două frunze spre cocina porcului. Se sculă în picioare, se întinse să-şi îndrepte oasele şi plecă spre WC-ul din fundul curţii fără să scoată un cuvânt. Puţin îi păsa de ce spunea mă-sa. El ştia una. Aluna este bună la pat. Porni alene spre WC. Pe la jumătatea drumului se opri, privi cerul şi începu să fluiere o melodie, scărpinându-se în cur.
Nu avea de unde să ştie câtă dreptate avea să aibă mă-sa. Nu s-a împlinit anul şi Aluna a fugit de acasă cu Mute, tractoristul, lăsându-l cu Alior pe cap. A băgat divorţ şi l-a câştigat repede. Aluna nu s-a prezentat niciodată la proces. Auzise că este pe undeva prin Bucureşti, pe la Piaţa Obor, unde vinde flori.
A doua căsătorie s-a terminat imediat după spargerea nunţii, când Urzica a fugit cu darul de nuntă. A fugit şi nici dracu nu a aflat unde. Cu Urzica nu s-a dus la Sfatul Popular să o ia cu acte.
- Mă, File, lasă, mă, că avem timp. Hai mai întâi să facem o petrecere, să chefuim, să ne simţim bine, că acum se lasă iarna şi unde dracu mai facem nuntă, îl îmbia, dându-i sfârcurile şi aprinzându-l ca pe o ţigară de foi.
- Hai, mă, File, na!, hai, na!, aşa File, dar ce zici, facem nuntă mai întâi?
În cele din urmă, vlăguit de toate puterile, răsucit în aşternutul îmbibat de sudoare, oftând de plăcere, File a acceptat.
- Hai, mă, că nu ai ce pierde, îl linişti Urzica aruncându-şi pulpa catifelată peste coapsa lui.
Şi nu a avut ce pierde. Doar o sumă frumuşică de bani şi pe nepotolita şi cârlanca Urzica.
A uitat-o greu. Nu putea uita sfârcurile ei tari ca sâmburele unei cireşe, buzele ei cărnoase ce-i amintea de caisa pârguită. Imaginea Urzicăi l-a ţinut departe de femei o perioadă lungă. Cu timpul, imaginea s-a estompat. L-a mai bătut şi mă-sa la cap:
- Însoară-te, mă, ce stai ca un par înfipt în pământ. Pune mâna şi însoară-te! Alior vrea să aibă şi el mamă. Tu nu vezi că ţi s-au dus ochii în fundul capului? S-a dus dracu ţiganca, ce-ţi mai trebuie? Caută şi tu una de seama ta şi pune de o căsnicie sănătoasă, că mâine faci nişte ani de nu te mai ia nici Pralina, aia de mai are doi dinţi în gură.
- Ptiu, fi-ţi-ar gura spurcată, mamă, cum dracu poţi să vorbeşti aşa? Auzi, să mă însor cu Pralina. O să mă însor, nu-mi duce grija.

..........................

Ţelu Dumbravă s-a gândit, a socotit preţ de un minut şi a lovit scurt cu pumnul în masă.
- Bine, mă, ducă-se dracu de inimă. Şi-a retras armata. Nu mă mai atacă. I-am venit de hac. Ştiu ce să-i fac. O înec în alcool. O alcoolizez şi o pun să muncească beată, ameţită, îşi termină tirada într-un râs sănătos, iute molipsitor.
Nu abuza. Ştia când să se oprească din băutură. Se eschiva elegant, refuzând un pahar în plus pe motivul că vrea să fie treaz când îl va ataca inima. Când a decis să-l cunune pe File inima bătea metronom.
- Gata, File, am decis, te cunun. Mai dăm încă o dată adunarea.
- Naşule, aşa te vreau, să fii cu ambiţie. Că matale ştii cu cifrele. Nu laşi o cifră fără semnul adunării...
- Şi al scăderii, că n-o să le iau eu pe toate, completă Ţelu, lăsându-se pe spătarul scaunului care scârţâii ca un şoarece în cinie.
- Naş-ta Elica îmi zicea: Ţelule. Adică nu-mi zice Ţelule, ci Ţiule că-i joacă proteza în gură, cum dracu faci tu de le ştii pe toate? Adică nici dracu nu zice, că e bisericoasă. Ea zice cu afurisitu’. Cum afurisitu’ faci tu că le pui pe toate în ordine şi nu le încurci. Pui plus la plus şi scapi de minus. Ei, i-am zis, am eu secretu’ meu, Elico. Plus cu plus la plus şi plus cu minus tot la plus. Şi din minus, tot plus trag, termină Ţelu, scuipând neatent, ca un ofticos, într-o parte, taman pe pantalonul unuia dintre cei doi ţigani de la masa vecină. Puţin îi păsa că a fost mitocan. Ţiganii erau aşa de porniţi unul împotriva celuilalt că nu aveau timp să-l bage în seamă pe Ţelu.
- Ei, naşa Elica, ea este simplă croitoreasă, naşule, o căină File, turnând în pahare. Ce ştie ea cum e cu contabilitatea, cu un cont, cu o valoare adăugată, cât de greu se pune ban pe ban. Ea trage un tighel, o cusătură... Treabă muierească.
Uşa cârciumii se lovi de perete cu putere. Ăsta nu putea fi decât Potel a lu’ Stan Deal. Ăsta când întra în cârciumă aveai senzaţia că cineva i-a furat vita din bătătură şi a venit la cârciumă să bea de necaz.
Intră trântind uşa ca într-un local din Texas. E modul lui de a se face remarcat. Loveşte uşa de perete şi aşteaptă o clipă în prag, privind spre bar, parcă numărând sticlele din raft. A căzut din căruţă când era mic şi s-a ales cu nasul strâmb şi vorba fomfăită. Altfel e băiat blând. Pâinea lui Dumnezeu. Dă de băut la toată lumea. Are bani. Câştiga bine. Făcea naveta din satul Draci la cel mai propiat oraş, circa 25 de kilometri, cu Rata de ora 5 dimineaţa şi se întorcea pe la 6 seara. Lucrează ca strungar, mai face un ciubuc, o învârteală. Se scoate.
Dintr-o dată atmosfera în cârciumă se animă. Toţi consumatorii, într-un cor, îl primii pe Potel cu un salut admirativ.
- Băi, Potel, eeeee, ce faci, mă. Ete, al dracu ce te făcuşi. Dai, mă ceva de băut că ţi-a fătat vaca peste o săptămână, hă, hă, hă...
- Dau, b’, ’tu-va-n cur de lingăi. Ai dracu, la munc’ nu vă duceţi că vă omoară naveta. Voi pe ce munciţi, mă, pe capete de mătărângă? Scuză-mă nea Ţelule, dar cu ăştia n-am cuvinte de dicţionar, că-s proşti de gură. Salut, b’, File. Dă de băut la toată lumea.
Ţelu îi făcu un semn larg cu mâna, ca atunci când faci o reverenţă, acoperind cu gestul său tot salonul, în sensul că nu-i niciun deranj. Poate să folosească orice expresie. Azi este permis.
File se sculă plictisit de pe scaun, apucă de după bar gâtul unei sticle de vin, băgă tirbuşonul în dop şi i-o întinse, nedesfăcută lui Potel.
- Pune-le tu în pahare, eu pun de o nuntă cu naşu Ţelu şi lăsaţi-mă dracu’ să discut afaceri. Pune banii pe tejghea la locul ştiut şi mergi la masa lui Terpendel că te aşteaptă de o oră cu gura căscată şi uscată ca un puţ secat.
Potel murmură un ’îmb’, adică „bine, mă” în cunoscutul-i stil şi plecă târşâindu-şi picioarele. Purta 47 la pantof. I se spune prin sat Lăbarul. Apucă un scaun de spătar cu mâinile lui soioase, purtând urme de vaselină şi ulei ars, şi-l trase după el lăsând urme pe podea.
- ’T-n cur de lăbar. Nu mai târî scaunul după tine, că nu l-ai făcut la strungu lu mă-ta, strigă după el File, aruncându-i în cap cu o monedă.
- Stai, drac’ la un loc, File. Vezi să nu uiţi să mă inviţi la nuntă. Dom’ Ţelu, ăsta te bagă în cartea recordurilor. Care-mi este, Terpendele paharu’? Cum ăsta, mă? Ăsta din care ai băut tu pişat? File, adu-mi, m’ un pahar, că nu beau după ştirbu’ ăsta, că are haleră-n gât.
- Nu se zice, mă, Potel, haleră, ci holeră, îl corectă Terpendel, lovindu-l pe spate cu palma sa fină de viorist.

Nuntă-n Draci cu năbădăi (II)

AUTOR: Story

- Ei, naşa Elica, reluă File Logofăt dialogul întrerupt la intrare furtunoasă a lui Potel strungarul în cârciumă. Ea trage un tighel, mai scurtează o rochie, mai trage cu ibişirul, împuşcă suta....
File se opri un moment. Privi cu ochi de guzgan în jurul său. Se apropie de urechea stângă a lui Ţelu Dumbravă, şi şopti prudent:
- La noi, naşule, la matale şi la mine ca gestionar, orice linie trasă la socoteală, poate fi ultima noastră linie...
Ţelu se trase ca muşcat de şarpe, îşi băgă degetul arătător în urechea stângă, înşurubându-l acolo ca pe un burghiu, îndesând cuvintele lui File spre timpan, de teamă să nu se răspândească prin atmosfera îmbâcsită cu fumul de ţigară.
- Ce-ţi veni, mă, finule, să faci pe fatalistul taman acu când trebuie să vină controlul financiar? Ce afurisitu, mă-si, File...Na, că mă luai după Elica, ea zice cu afurisitu... Ce dracu, mă, eşti cobe.
Ţelu Dumbravă scupă în dreapta să nu se prindă vorba, încrucişă degetele şi scuipă de trei ori peste umărul stâng înspre cei doi ţigani ce păreau că au căzut la pace din moment ce îşi aprindeau ţigările de la aceeaşi brichetă. File scuipă şi el peste umăr spre direcţia barului, stropindu-se pe rever.
- Cobe pentru alţii, naşule, pentru noi sunt sunt profet. Profet împărat.
Din cauza alcoolului băut împreună cu Ţelu Dumbravă, în loc de profet împărat, reuşi să articuleze un fel de portofel împănat, sintagmă trecută cu vederea de asistenţă.
- Boier Bibescu, naşule, boier să fii cu cine trebuie, cu restu... dă-i în peştera mă-si că sunt nasoi. Nişte curci cu gulerul ridicat, aşa le spune prietenul meu Baboi.
- Care restu, File, care restu? Cine mai vede restu de la tine... Hai, dă-te dracu, că nu dai tu restu nici la sută. Gata, mai beau paharul ăsta şi mă duc spre casă că mă aşteapta Elică.
Răstură paharul cu vin pe beregată, scurt, ca o basculă care răstoarnă pietrişul în poarta gospodarului, mişcând mâna din încheietură, de parcă atunci şi-ar fi scrântit-o. Trânti paharul pe masă. Propti podul palmei pe spătarul scunului şi dădu să-ţi ridice şezutul de pe scaunul ce gemea uşurat că scăpase de greutatea suportată. Cârciuma începu din senin să se mişte înainte şi înapoi. Ţelul Dumbravă se clătină pe picioare, gata să cadă spre înainte.
File Logofăt se repezi să-l sprijine, dar fu oprit la jumătatea drumului cu un gest scurt făcut de Ţelu. Când Ţelu Dumbravă ridica degetul arătător spre tavan asta putea să însemne ori că se miră de ceva, ori gestul însemna ceva suprem ce nu putea fi pus la îndoială. De data aceasta Ţelu ridică degetul şi-l lăsă brusc în jos ca şi când l-ar fi pus pe jugulară să oprească o hemoragie. File interpretă corect gestul şi se aşeză docil pe scaun.
- Pune, finule, patefonul să cânte...
- Ha!, naşule, ce patefon, ce e pe vremea lu matale? E casetofon cu memorie.
- Baţi câmpii, File Logofăt. Baţi şaua să pricep că n-am memorie? Crezi că nu ştiu care-i treaba cu tehnica? Păi, fi-miu ce, mă-sa-n cur, are, dacă nu casetofon american. Şi d-al dracu îi cumpăr video să vadă cum se bat americanii ca chiorii între ei şi cum trag cu gloanţele mai mult ca în războiu’ mondial.
File se sculă rapid, pregătit să aducă scula. Din nou degetul arătător al lui Dumbravă se ridică la cer. File se opri cu un picior suspendat şi cu celălalt uşor flexat. Aştepta urmarea. După un sughiţ scurt, Dumbravă decretă: Mă duc acasă. Vin mâine la tine, că e duminică, şi petrecem cu lăutari. Acum tre’ să ple...cî. Am ceva de plată?
- Se poate, naşule, se poate? Matale nu plăteşti la Filică nici mort. Ptiu, mi-a scăpat. Să nu apuci să mori, o drese din mers.
Dumbravă nu-l mai ascultă. Îşi puse pălăria pe cap, uşor pe spate, îşi băgă cămaşa în pantaloni, astupându-şi burdihanul, şi-i salută pe meseni.
- Sal’ tare, nea Ţelule, îi răspunse ei. Să mai vii că eşti hazliu, completă Potel, ridicând paharul în cinstea lui. Cei doi ţigani de la masa vecină nu l-au salutat, încinşi din nou într-o dispută legată de un onorariu încasat de unul dintre ei şi nedeclarat celorlalţi muzicanţi. Înainte de a părăsi cârciuma îl auzi pe ţiganul cu pălăria pe cap rugându-l pe celălalt să se jure: Spune-mă, să moară mă-ta-n puşcărie cu bube pe ea că nu ai luat tu bani!

.................

Se lăsase seara peste satul Draci. Un câine ofticos lătra în deal. Măgarul schiop al lui Turturică rage de trei ori ca un clopot într-o dungă. Ţelu Dumbravă îl înjură spurcat şi porni pe uliţă spre casă, cântând uşor o melodie. Când depăşi lumina aruncată de un bec mudar se trase într-o parte, la colţul casei lui Turturică şi se pişă ridicând jetul până la nivelul ferestrei. Un câine bubos se opri din mers să-l privească. Dumbravă îşi termină treaba şi se întoarce cu faţa spre drum, chinuindu-se să tragă fermoarul înţepenit într-un colţ al cămăşii. Văzu ochii de câine sclipind ca două stele pe cerul senin.
- Ce beleşti, mă, ochii? N-ai mai văzut om pişându-se ca un câine pe casa omului? Marşi, du-te-n mă-ta de javră ordinară, nu mai sclipi ochii la mine, căcat cu ochi!
Se aplecă să ia o piatră să-l alunge. Câinele refuza să plece. Îl privea cu interes, aplecându-şi capul spre stânga. Nu găsi nicio piatră. Băgă mâna în buzunar şi scoase cutia cu chibrituri. O aruncă spre animalul curios. Cutia îi fluieră câinelui pe la ureche. Speriat animalul o rupse la fugă sub fluierăturile lui Dumbravă.
În capătul satului motorul unui trtactor spărgea liniştea. Nopatea se lăsa peste localitatea Draci ca un giulgiu. Nici ţipenie de om nu se mai zărea pe uliţe. Ţelu Dumbravă se pregătea să se bage în aştenut, făcându-şi loc lângă Elica, împingând-o cu genunchii în spate. Femeia simţi ghiontul şi se refugie la perete, ghemuindu-se ca o pisică. File tuşi scurt ca un gong de final.

(I)real

AUTOR: http://toti-si-toate.blogspot.com/

M-am gandit inainte sa intru, poate faceam o prostie mai mare decat mine. Am tras aer in piept, neputand sa il tin prea mult in mine.
Am deschis incet poarta, nestiind ca o sa scartaie in halul ala si am scrasnit din dinti. Am inchis-o cu mare grija si mi-am dat seama ca aerul se schimbase brusc si totul era alb. Inainte sa intru erau 25 de grade dar acum cred ca nu treceau mai mult peste 0. Mi-am infasurat bratele in jurul trunchiului si mi-am numarat bataile inimii. M-a cuprins o frica teribila.
M-am uitat in jur, nimic nu era schimbat. In curtea cea mare si cu multa verdeata, pomi, trandafiri si vita-de-vie, a mai ramas doar o amarata cusca a unui asa zis caine. M-am cutremurat si mai rau.
Totul era de un alb imaculat. Am facut un pas marunt pe dalele care ma duceau la usa din fata, dar simteam cum ca ma scufund in nestire si exista teama ca o sa mi se intample ceva rau.
Am ajuns la usa din spate in care am intrat foarte repede, parca m-a impins frica, mi-a dat un sut in fund.

Casa

Era alba, era alba doar acolo unde a fost mobila iar pe langa, un galben sters si plin de panze de paianjen. Am continuat sa inaintez, cand am vazut pe perete multe palme, amprente lasate de un copil mic, dar prea sus ca sa ajunga el. Atunci mi s-a pus un nod in gat si l-am inghitit cu greu.
Am urcat pe scari sprijinindu-ma pe perete ca sa nu cad. Ma si vedeam cazand intr-un gol si trezindu-ma la mine in camera ca dintr-un vis urat. Nu aveam eu norocul asta.
Am ajuns la etaj. Acolo o briza foarte rece imi ingheta sufletul si am observat ca usa balconului era deschisa si era si un geam spart.
Am intrat in fosta mea camera. Era la fel, culoarea alba era exact unde fusese mobila.
Prea frig ca sa mai gandesc. Prea frig ca sa mai gandesc ce cautam acolo si de ce era asa de alb totul. Prea frig sa imi dau seama ca nu am mai calcat in casa asta de 5 ani de zile si nu am mai vazut-o nici de pe strada. Prea frig sa ma trezesc din visul asta stupid.
Mergand in camera parintilor am vazut o masuta cu un televizor pe ea. Mergand sa vad ce este cu el acolo, pentru ca nu isi avea rostul,nefiind nici priza macar, m-am impiedicat de un fir care ducea in camera bunicului. Nu am vrut sa ma intorc (eu si superstitiile mele) si m-am dus la televizor; cand sa pun mana pe el s-a aprins fara sa ii fac nimic. M-am dat cu un pas mai in spate, uitandu-ma ingrozita. Avea purici; nu se vedea nimic clar. M-am uitat pe geam si am fost surprinsa sa vad unele dintre cele mai frumoase zile de vara din primii ani petrecuti aici. Parca era un film, mi se derula filmul vietii mele in fata. M-am tras de la fereastra prea absorbita de frumusetile trecutului si m-am dus in camera bunicului sa vad ce-i cu firul acela.
Ma pastea o frica de nedescris. Ce putea sa fie in camera aia mica si fara suflet? Ma putea inghiti cineva? Daca o sa fug pe scari prea infricosata si o sa cad? Am vrut sa deschid usa, dar era inchisa. Am vazut ca firul alb era trecut pe sub usa. Am tras de el pana cand usa se deschise. Eram ingrozita, cum sa se deschida usa cand eu cu mana mea mai devreme am incercat sa intru si nu am putut.
Am intrat. Era la fel; alb unde era mobila si galben sters in locurile unde nu fusese niciodata atins de mobila. Aici aerul era umed si greu de respirat. M-am uitat pe geam: acelasi film dar cu secvente din gradina cand ploua vara si ma jucam in ploaie. Dintr-o data am simtit ceva rece la spate. Simteam cu mi se plimba sangele prin vene si ma ardea. Dar acel ceva sau cineva ma facea sa ma linistesc.Ma facea sa imi fie bine atunci cand eram cuprinsa de o arsura greu de suportat. M-am intors, dar nu am vazut pe nimeni. M-am speriat pentru ca eram convinsa ca era cineva in spatele meu. Am intrebat cu jumatate de gura:
-Cine e aici?
Nu imi raspunse nimeni. Cand am vrut sa ies din camera o voce de baiat imi raspunse foarte suparat:
-De ce ai plecat...?
Eu speriata si cu respiratia taiata, ma mai si balbaiam:
-Ci-ne esti?Ce-vrei-de-la-mi-mi-ne?
El cu o voce mai blanda:
-Nu te speria, nu iti fac rau. Cand o sa te trezesti, o sa iti dai seama.

...........

Neputand sa imi dau seama ce vrea sa imi zica si incercan sa imi dau seama ce se intampla cu adevarat cineva imi baga ceva in ochi si ma deranja. M-am strambat putin si am deschis ochii. Eram pe un pat de spital cu fel si fel de aparate care ma asurzeau langa mine si m-am speriat. Langa mine era el care ma tinea de mana bandajata spunandu-mi:
-De ce ai plecat fara sa imi spui? M-am speriat, nici la telefon nu ai raspuns.
Nu imi venea sa cred, nu stiam unde sunt. Cu gura intre deschisa am silabisit:
-Ce-s-a-in tam plat? unde-sunt?
-Nu iti face griji, ai fost in coma, ai facut accident cu masina, dar esti bine.
Vocea mi se parea cunoscuta, Da, el era iubitul meu pe care am crezut ca l-am pierdut atunci cand am plecat din casa... cand m-am certat cu el. M-am bucurat si am mormait:
-Te iubesc!
El mi-a soptit cu un glas trist si ciudat:
-Nu mai vorbi, imi vei spune dupa ce te faci bine. Da, si eu te iubesc, dragostea mea.

(....)
CONTINUARE PE BLOGUL http://toti-si-toate.blogspot.com/

PE ŞOSEAUA GÂTULUI

AUTOR: http://lisandrulisandru.wordpress.com/

Doctore, am voie sa beau bere? intreaba un alcoolic.
- Doamne fereste! raspunde doctorul. Asta v-am interzis acum doi ani!
- Da, dar mi-am inchipuit ca medicina a mai facut progrese…

De fiecare dată când se întoarce acasă de la bodegă pe şapte cărări – şi asta se întâmplă cam de cinci ori pe săptămână – Luţă se ceartă cu Tănţica şi apoi îl ascultă ore în şir pe Nicolae Guţă, interpret în vogă care meditează manelistico-filozofic din difuzoarele radiocasetofonului: „Am greşit şi eu, dar cine nu greşeşte, ai greşit şi tu, greşeala se plăteşte”…
Luţă este băiatul simpatic al cartierului, şmecher şi descurcăreţ – calităţi fizice şi morale la purtător, după spusele sale -, dar numai până când „ia la bord” jumătatea de vodcă. Atunci devine melancolic, mai cere o jumate şi îşi aduce aminte de vremurile în care suta de lei era la putere, Rapiduleţul juca la matineu, iar Tănţica răsucea capetele bărbaţilor când mergea către piaţă în minijup. După de-a doua jumătate de vodcă, Luţă înjură guvernul – nu contează culoarea politică -, ridică pumnul în aer şi anunţă că lumea este condusă de un guvern mondial vândut Satanei – că de-aia au pus numărul 666 pe paşapoartele biometrice, inculţilor care sunteţi! -, fumează ţigară de la ţigară şi porneşte spre domiciliu fredonând „De la beat cârciumă vin, merg pe gard, de drum mă ţin”… Fiindcă se simte bărbat, Luţă îi mai scapă Tănţicii şi câte o palmă, ca să nu uite că în casă cântă cocoşul.
Criza mondială l-a plesnit pe Luţă drept în moalele capului şi direct în portofel, fiindcă a fost trimis în şomaj şi acum este nevoit să ceară bani de la Tănţica în zilele în care doreşte să se înece în butoiul cu melancolie. Pe de altă parte, consoarta s-a săturat să sponsorizeze excursiile înecate invariabil în beţie cruntă şi l-a ameninţat pe Luţă cu divorţul, ceea ce i-a oferit partenerului de viaţă şi ocazia ideală de a simţi cum i se răsuceşte în inimă cuţitul ascuţit al geloziei. Liniştea interioară a bărbatului a devenit amintire, ciorba de cartofi a Tănţicii nu mai are niciun gust şi, colac peste pupăză, cârciumarul nu-i mai dă vodcă pe datorie. Aşa că Luţă s-a hotărât să fie om la casa lui... O fi el beţiv cu diplomă de licenţă şi master, da’ ţine la Tănţica şi nu agreează o despărţire, mai ales în vremuri de criză…
A cumpărat un buchet de ghiocei de la o ţigancă amabilă care s-a îndurat de mutra lui spăşită şi i-a făcut reducere, apoi s-a prezentat la domiciliul conjugal decis să-i declare nevestei iubire necondiţionată. Şi-a pregătit şi discursul de împăcare, ceva în genul „Iartă-mă, mami, că nu mai fac, eu n-aş mai bea da-mi dau alţii cu forţa, nemernicii de ei” etc. etc. etc., a intrat în bucătărie cu veselie în priviri şi speranţă în suflet şi apoi a rămas cu gura căscată, de parcă ar fi făcut reclamă la Colgate sau la Blend-a-med 3D White…
Cu capul pe masă, sforăind încetişor, Tănţica doarme ascultându-l pe Guţă: „Am greşit şi eu, dar cine nu greşeşte, ai greşit şi tu, greşeala se plăteşte”… Alături de capul femeii se află o sticlă de vodcă pe fundul căreia nu se mai găseşte decât o picătură de licoare. Cu ghioceii în mână, aproape pregătit să muşte din ei, Luţă îşi priveşte nevasta beată, aruncă radiocasetofonul pe fereastră, se închină de trei ori şi murmură: „…’ţi-ai dracu’ cu guvernul vostru mondial, cu un singur beţiv în familie mai era cum mai era, da’ pe unde scoatem cămaşa cu doi?! Tănţico, hai, mamă, să te culc în pat, că de azi mă las de băutură…”

Cea mai bună brânză din lume

AUTOR: http://groparu.ro/

- Cea mai bună brânză din lume se face la Sibiu, îi spun eu franţuzoaicei.

Avea cam 23 de ani, eu vreo 27, ea era foarte corpolentă, şi era şi foarte saşie: un ochi era alb de-a dreptu’. Probabil de-aia era singura care avea chef să discute cu mine, fincă nu o băga nici un alt mascul de la masă în seamă. În altă ordine de idei, iertaţi-mă, nu am văzut niciodată franţuzoaică frumoasă. Nu am văzut!

- Ahahahahahaha, râde ea.
- Tu râzi, dar aşa e. E aceeaşi reţetă de 2000 de ani. De la daci vine ea, îi mai zic.

Io nu-s foarte fluent în franceză, dar eram pasional. La brânză şi sex am fost mereu pasional, d-aia susţin că pasiunea, nu mărimea contează (cine comentează că nu e aşa primeşte ban IP pe loc! că învăţaţi femeile prostii).

- Mă, zice Jeaneta.
- E, zice argheleanu’.
- Mă, repetă Jeaneta, ca să bag la cap: tu îmi spui asta mie, mă? Tu, mie, mă? Care-s franţuzoaică, mă? De la mama mea, mă? Care avem un soi de brânză pentru fiecare zi a anului?
- Da, zic eu.

Eu eram foarte calm şi persiflant, şi dacă eram în locul ei mi-aş fi înfipt falangele în beregata Groparelui, un insolent.

- Da, repet, uitându-mă la ochiul ei, ăla defect. Şi îţi pot dovedi!
- Olala, zice Jeaneta, şi grohăie ceva în franceză.
- Mâine, zic, la ora 1, ne întâlnim la statuia lui Matei Corvin. Te duc în piaţa Mihai Viteazu, unde am provider-ul meu personal de brânză, e din Poiana Sibiului, îl cheamă Ilie. Vei gusta ce îţi oferă el. După care te invit să îţi dai cu părerea!

Pe Ilie îl dibuisem cu vreo doi ani mai înainte, după clopul de sibian. L-am testat: era chiar din Poiana Sibiului (il ştia pe fostul şofer al cursei Jina-Sebeş, şoferul fiind tatăl fostului meu coleg de bancă din liceu). Într-o vreme încerca să mă cupleze cu soru-sa, care era studentă la Cluj; dar a renunţat imediat când a aflat că familia mea de la Sibiu nu dispune de uăi (oi, aşa le zic sibienii).

- Ora 1, zice ea, Jeaneta.
- Ora 1, zic. Asta… dacă ai curaj să vii, îi zic.
- Ha! pufneşte ea. Haha! Hahahaha!!!

Noaptea a continuat cu chef până în zori. La ora 1, m-am înfiinţat la Matei Corvin, am aşteptat până la şi 25. Jeaneta nu a mai venit.

Învingătoare prin neprezentare – telemeaua de Sibiu.

LECŢIA HITLERISTULUI

AUTOR: http://teaca.wordpress.com/

În adolescenţă, făceam vioară la Şcoala populară de artă. Mă duceam acolo cam fără chef, mai ales pentru că profesor îmi era un neamţ ursuz, cu nas coroiat şi cu o faşă neagră peste ochiul drept, care-şi tîra vizibil un picior. Hitleristul, aşa îi spuneam, mă scotea din minţi, se răţoia, era mereu nemulţumit, ce mai, îl uram din rărunchi. Pînă într-o zi cînd, ajungînd la oră, omul mi-a zis să nu scot vioara. “Astăzi nu exersăm, astăzi povestim. Se împlinesc 15 ani de cînd m-am întors din prizonierat”. Şi mi-a povestit. Cum l-au arestat şi deportat ruşii, din Braşov, doar pentru că era sas. Despre lagărul din Siberia. Despre munca la pădure, apoi la mină, cîte 16-18 ore pe zi. Cum şi-a rupt degetele şi se gîndea că n-o să mai poată cînta niciodată la vioară. Cum mureau pe capete, cîte 15-20 într-o noapte. Cum vînau şobolani şi şopîrle, ca să nu moară de foame. Cum îi mîncau păduchii. Cum s-a îmbolnăvit de tifos. Cum şi-a pierdut un ochi, după ce l-au bătut gardienii. Cum i-au tăiat, fără anestezie, degetele degerate de la un picior. Und so weiter.
După o oră, m-am trezit ca dintr-un coşmar. Şi mi-a fost ruşine. Hitleristul i-a dat o lecţie adolescentului plin de coşuri. După cîteva săptămîni a şi murit. În locul lui a venit o ţoapă de la Filarmonică. Gata lecţia.

Prafuri de la nenea Lae

AUTOR: Demostene Gabriel (Tulcea)

Unchiul Lae, fratele mai mare al tatălui meu şi al surorii lor Lina, a plecat din România de tânăr, cu mulţi, foarte mulţi anu în urmă. Eu nu l-am cunoscut, dar mi s-a povestoit că a trecut Dunărea inot la sârbi şi de acolo a colindat prin Europa ca ţiganii cu cortul. În final a ajuns în America. Tărâmul pe care l-a viza o viaţă.
S-a instalat acolo. S-a insurat, a făcut casă, a făcut copii, s-a integrat în comunitate. Timpul a trecut. Lui i-a fost imposibil să ajungă în România, din diverse motive. Coresponda foarte des cu fratele şi sora lui, intr-un ritm de metronom. O scrisoare pe lună. Invariabil, pe la înfrunzitul copacilor, în fiecare an, le scria, rugându-i să-i trimită o frunză din nucul sădit de taica-su în fundul grădinii. Nucul sub care lui îi plăcea să se ascundă de arşiţa verii. Pentru el dorul de ţară luase forma unei frunze de nuc. Dar nu orice nuc.
Anii au trecut. Şi unchiul Lae scria din ce în ce mai rar. Bătrâneţea probabil sau o infirmiate îl reţinea de la scris. O ruga pe fiica lui cea mare să scrie în locul lui. El îi dicta şi ea scria. Fiica lui cea mare ştia câteva cuvinte româneşti. Atât cât să poată scrie la dictare fraze uşor de înţeles. Vorbea, firesc, engleza.
Dintr-o dată, fără vreun anunţ prealabil, unchiul Lae nu mai scrie. Au trecut câteva luni bune. Tatăl meu şi sora sa Lina nu au dat importanţă acestei absenţe. Ei, şi-au zis, fiecare cu problemele sale şi şi-au văzut de amarul zilelor.
La un moment dat, pe adresa tuşei Lina soseşte o scrisoare. Tuşa Lina o deschide şi vede că este scrisă într-o limbă necunoscută, dar pricepe că este de la fratele ei din America. O pune deoparte, pe colţul unei laviţe şi o aşteaptă pe fiica ei, învăţătoare în comună, să vină de la şcoală să o citească.
Ea ştie limbile astea ciudate. Afursiţii, nu puteau să scrie româneşte să înţeleg şi eu, bodogăneşte Lina în drum spre bucătăria de vară. Spre înserat soseşte si Dora. Fă, Doro, am primit o scrisoare de la nenea Lae. Dar nu-ş ce dracu, că e scris in limba lui din America. N-am putut citi. Citeşte tu. Ia, uite scrisoarea, e pe laviţă. Stai să apirnd lumina să vezi bine.
Dora desface scrisoarea. Citeşte. După circa un minut îşi ridică privirea şi o intreabă pe mă-sa.
- În scrisoare nu era cumva şi un pliculeţ?
- Ba da, zice mă-sa.
- A murit unchiu Lae şi fetele lui ne-au trimis un pliculeţ cu cenuşa unchiului Lae, spune Dora, împăturind scrisoarea şi îndesând-o în plicul rupt cu degetul.
Tuşa Lina se aşează pe pat şi începe să bocească:
- L-am mâncat pe nenea Lae. L-am mâncat pe nenea Lae. Am crezut că în plic este concentrate din alea de se pun la ciorbă. L-am mâncat pe nenea Lae!

Steagul unei bătălii pierdute

Autor: Story

Vremurile de dinainte de 1989 au fost dure. In special ultimii 7 ani, când se găsea mâncare din ce în ce mai puţină, când nu ştiai dacă să ţii iarna fereastra închisă sau deschisă (era o glumă amară pe chestia asta: în casă sunt 3 grade, afara -3 grade, deschide fereastra să intre în casă şi gradele de afară). Programul la televizor dura doar 2 ore în cursul săptămânii, cu familia Ceauşescu pe parcursul celor 2 ore de emisie, benzina şi alimentele de bază raţionalizate, securitatea era din ce în ce mai activă.
Plec de la locul de muncă, împreună cu câţiva colegi, pe la ora 14 cu intenâia să mergem în Piaţa Centrală să cumpărăm ceva (orice) de mâncare. Era pirn anul 1988. Porţile Halei erau închise. Ne aşezăm la rând cuminţi, alături de alte vreo 60 de persoane. Discutăm cu toţii prieteneşte, glumim. Ai zice că suntem toţi o familie. Cu câteva minute înainte de a se deschide uşile halei ne-am adunat circa 120 de hămesiţi. Cu fiecare minut care ne apropia de momentul deschiderii uşilor, nervozitatea, foşnăiala, îmbrâncelile creşteau în intensitate.
În momentul în care s-au deschis uşile, am uitat de prieteni,de rând, de omenie. Am năvălit ca o turmă de bizoni răniţi în hală. Ne-am orientat repede unde la care boxe s-a băgat carne. Rândul s-a format instantaneu. Ca la toate boxele şi la cea aleasă de noi era o înghesuială de nedescris. Femei, bărbaţi, tineri... cu toţii au format o masă amorfă, cu sute de picioare. Un animal ciudat se desfăşura şi se aduna. Un du-te vino, un tangou sinistru.
La constituţia mea firavă, am fost repede ejectat. Nu eram singurul. Rezistau doar cei puternici. Unii au reintrat în burta animalului, au fost daţi afară iute. Au intrat din nou. O luptă surdă pentru o bucată de carne ce-ţi asigura hrana pentru circa 3, după care calvarul reîncepea.
Am renunţat să mai intrru în vintrele monstrului. M-am aşezat într-o parte, rezemat de un zid. Priveam cu interes grotescul spectacol. Aveam în rând un prieten solid. Apucase bine acolo. Speram să cumpere ceva şi pentru mine. Dacă nu va reuşi, îmi zic, trag din nou o fasole chioară. Câtă mai este.
O femeie gravidă, afltă undeva în mulţime, urlă ca disperata şi leşină. Nu cade din picioare. Înghesuiala nu-i permite să cadă. O văd bălăngănindu-se, ca o păpuşă dezarticulată în mâinile unui copil isteric, împinsă dintr-o parte în alta. Cineva de pe margine o apucă de gulerul hainei şi o trage din rând cu o o sforţare sănătoasă şi o aşează uşor pe margine. Direct pe betonul rece, uemd şi cleios al halei.
Un altul reuşeşte să cumpere o pungă cu vreo 3 bucăţele de carne şi restul oase. Oho, e un om fericit. A apucat ceva. Problema hranei pare să se fi rezolvat pentru el. Dar cum să ieşi din rând? Pe unde? O menghină puternică îl ţine în fălci.
Punga cu carne îl incomoda în încercarea sa de a se desprinde din burta animalului format din sute de alte burţi goale. Ridică punga deasupra capului şi-şi face loc printre oamenii disperaţi. Într-un final ajunge să scoată un picior din mulţime, moment în care se rupe punga si carnea cu oasele aferente pică între picioarele oamenilor.
Mă uit după bucata de carne. O văd călcată în picioare, terfelită, strivita. Omul iese din rând, reuşeşte să recupereze ceva, dar nu şi cea mai mare bucată de carne. Bucata pe care o zărisem preţ de câteva secunde călcată în picioare.
Omul încearcă să se bage, de-a buşilea, printre pricioarele oamenilor. Este călcat pe mâini, călcat pe spate. Renunţă. Îmi zice. Nu am nicio şansă. Trebuie să aştept să se termine marfa la măcelar să-mi pot recupera bucata de carne. Fii pe pace, îi asigur eu, nu va dura mult. Am văzut carnea dumitale printre picioarele oamenilor. Ai de gând să o iei aşa, călcată în picioare? Ce să fac, oftează omul. O să o iau, o spăl şi fac ceva de mâncare.
Abia ce terminăm dialogul şi măcelarul ochelarist, un tip cât un dulap cu patru uşi, strigă din toţi bojocii lui că marfa s-a terminat. Animalul cu sute de picioare se dezintegrează imediat şi se reconstituie la o altă boxă.
Aştept curios să văd cum îşi recuperează carnea omul meu. Fomiştii se risipesc într-o clipă. În urma lor, pe jos, nu rămâne nimic. Nici vorbă de carnea omului. O luase altcineva. Altul va avea carne în cratiţă. Omul meu se uită în pungă şi zice: Asta e. Mi-au rămas 3 oase şi o bucăţică de carne. Tot e bine. Pleacă mulţumit că paguba sa nu a fost totală.
Se apropie de mine colegul cu care pornisem în această aventură. Îmi întinde un pachet. Carne şi oase. Sau oase şi carne. Nu contează. Duc ceva acasă. Ieşim din hală şi privim oamenii care forfoteau în Piaţa Centrală. Un individ stă cu mâinile în buzunare, având o pungă de plastic băgată pe mâna dreaptă. Punga se umflă şi se desumflă în funcţie de cum bate vântul. Omul cu punga priveşte nedumerit când în stânga, când în dreapta. Nu ştie încotro să o apuce. Se decide şi pleacă spre casă clătinând uşor din cap. Punga, umflată de vânt, pare un stindard. Steagul unei bătălii pierdute.

Rânjetul morţii

AUTOR: Cătălina

Mă jucam cu un pui de gâscă în faţa curţii. Nu eram pe vreo bancă, ci pe jos, pe iarbă, mestecam o rămurică de corcoduş şi mângâiam gâsculiţa. Ea dădea să plece, eu credeam că se întinde de plăcere.
La un moment dat, peste drum ( e o localitate situată într-o zonă de munte, în spatele casei mele se vedeau munţii, sunt departe, da, dar mai aproape de alţii), a apărut o fetiţă cu care m-am jucat de mai multe ori.
Era mai mică decât mine, dar era potrivită pentru când mi se făcea sete şi o trimiteam să îmi aducă o cană cu apă de la ea din curte. Nu ştiam cum o chema, n-am întrebat-o niciodată şi nici nu i-am auzit pe ceilalţi copii să o strige.
Era singură. S-a aşezat pe iarbă şi s-a uitat la mine. Plânsese. Am văzut. La ţară, şoseaua nu e lată.
I-am făcut cu mâna, nu vroiam neapărat să vină la mine, dar eram totuşi destul de singură şi ar fi putut să mângâie şi ea gâsculiţa.
N-a apucat să îmi facă înapoi cu mâna pentru că a ieşit mama ei. Se clătina. A luat-o de braţ, a ridicat-o, a zgâlţâit-o.
Fetiţa nu zicea nimic, nici măcar nu plângea. Se uita la mama ei, o căuta parcă pe mama ei.
Mama ei rânjea. S-a dus la marginea drumului, s-a întors spre fetiţă (femeia nu mă văzuse) şi a mai făcut un pas. Se apropia o maşină mare. Am strâns la piept gâsculiţa. Fetiţa a dat să facă un pas, dar s-a oprit. Mama ei a mai făcut un pas, s-a întors spre fetiţa ei şi a strigat : mă omor !
Fetiţa a început să plângă încet. Nu se mişca.
Maşina mare se apropia, iar fetiţa a început să plângă şi mai tare. Mama ei s-a dat într-o parte exact înainte să fie lovită. Nu înţelegeam de ce trebuie pedepsită fetiţa asa.
Fetiţa a început să plângă tare. Mama ei a repetat figura cu o a doua maşină.
Fetiţa urla. Femeia aia s-a întors către ea şi i-a zis : dacă mai plângi, mă duc în pădure să mă mănânce lupii, vrei să mor ???
Fetiţa dădea din cap în semn că nu.
Apoi, au intrat în curte. N-am mai auzit nimic. M-am dus şi eu la mama şi i-am zis că vreau să trăiască veşnic şi că am fost cuminte toată ziua.

Lacrimile unul căţel

AUTOR; Story

Mă întorceam din centrul oraşului, rătăcit în gânduri. Absent la ce se întâmplă în jur. Puneam pas dupa pas, egal, metronom. Ajung în dreptul Bisericii Eroilor. Abandonez pentru o clipă gândurile. Ridic privirea şi, ca de obicei, mă închin şi-i mulţumesc Domnului că exist. Că exist eu, familia şi prietenii.
Cobor privirea spre locul unde, de regulă, stătea chircită o femeie în vârstă şi cerşea. De data aceasta, pe locul femeii era o căţeluţă care gemea, suspina. Mă opresc pentru o clipă să văd de ce suferă animalul, de ce geme, dacă îi pot alina suferinţa. M-am apropiat uşor să nu o sperii. Căţeluşa nu arăta că ar intenţiona să fugă. Nu schiţează niciun gest. Îi văd lacrimi în ochi. Plângea. Gemea şi-şi lingea căţeluşul lovit de o maşină. Puiul ei era mort. Lovit rău de o maşină.
De mine se apropie un om şi-mi spune: "A trecut strada urmată de căţeluşul ei. O maşină l-a lovit mortal. L-a apucat cu dinţii şi l-a tras din stradă până la poarta biserici.".
Căţeluşa plângea, mă privea în ochi şi plângea. Între două suspine îşi lingea puiul încercând parcă să-i dea viaţă de la ea. Pur şi simplu se încolăcise în jurul lui. Să-l protejeze. Suspina şi se uita la mine de parca mi-ar fi cerut ajutor.
De puţine ori în viaţă mi s-a întâmplat să mă simt atât de inutil. Căţeluşa m-a lăsat să o mângâi. A suspina din tot sufletul. Şi-a luat ochii de la mine, preocupată să lingă rănile mortale ale puiului el.