Blog

sâmbătă, 17 aprilie 2010

SACRIFICIUL

(Fragment)

AUTOR: STORY

În iarna aceea sărăcia dormea noaptea cu noi în pat gemând ca un animal înjunghiat. Foamea ne lovea în tâmple cu pumni grei şi apăsaţi. Ochii ne ieşeau din orbite privind zăpada aşternută peste copaci ca spuma laptelui fiert în tuci cu multă vreme în urmă. Arareori un sătean mai îndrăznea să iasă noaptea în uliţă. Se temea ca nu cumva la lumina Luni, reflectată de omăt, moartea să i se arate şuierând prin colţi de viperă un cântec ademenitor.
Anica lui Stan, femeie văduvă cu palmele aspre ca sapa-n lut, mai îndesă un braţ de fân celor doi juncani, că de când bărbatul ei a plecat în lumea celor fără suferinţi, altă avere nu avea.
Primul Război Mondial îl pricopsise pe Stan cu o mamă de tuberculoză. S-a curăţat la trei ani după ce s-a întors de pe front, lăsând Anicăi şi celor doi copii ai săi toată bruma de avere: un mic lot de pământ în marginea satului, pe o coastă, o dărăpănatură de casă şi cei doi juncani. Stan a murit ca un câine, fără lumânare la creştet, răpus de boală în mijlocul câmpului, pe moşia lui Cuceriu.
Stan şi femeia lui munceau cât era ziua de lungă pe moşia boierului ca să-şi poată creşte cei doi copii mici, pe care-i trăgeau după ei la munca câmpului. Munceam şi noi pe moşia boierului alături de alţi ţărani nevoiaşi. Uneori mă nimeream să fiu alături de Anica şi o auzeam suduind şi chemându-şi moartea. Îi răspundea Stan că moartea nu va veni la ea aşa de curând, că mai întâi va trece pe la el să-şi ia vama. Stan tuşea şi scuipa sânge. Într-o zi a dat să tuşească, s-a înecat, a căzut pe spate cu ochii holbaţi, strângându-se de gât, cu gura larg deschisă. Până să-i aducă cineva o cană cu apă a murit cu ochii deschişi. Privea fix într-un nor topit în cer.
Anica a ţipat scurt, ca scrâşnetul scos de roţile locomotivei pe şine când se apropie de gară şi a căzut peste el jelind şi smulgându-şi hanile de pe ea. Spatele ei tremura în ritmul jelaniei.
Tata a venit iute să vadă ce s-a întâmplat cu prietenul lui. A apucat-o pe Anica de umăr şi a tras-o cu forţă într-o parte.
-Lasă-l, fă, Anică, nu vezi că e mort, i-a spus, ştergându-se de sudoare.
Un pai de grâu i s-a lipt de frunte, altul i s-a amerstecat în păr. Tata s-a aplecat peste Stan şi i-a închis ochii. S-a întors către noi, copiii, şi ne-a poruncit scurt să plecăm de acolo că ne rupe cu bătaia. Am mai apucat să văd doar cum o femeie îl stropea pe Stan cu apă dintr-o ulcică, sperând să-l readucă la viaţă. Ani la rând Anica s-a luptat de una singură să-şi crească cei doi copii. Doar ea ştia cum reuşea să-i ţină în viaţă.

.................

- Iarna asta, îmi spune tata, seamănă cu iarna lu' 907. Crâncenă şi hămesită. Ne va lua sufletele în Crivăţ. Şi lupii se sperie de ea. A dracu iarnă, a dracu...
Pe vremea aceea toate iernile semănau între ele, ca sărăcia noastră cu sărăcia altuia. Stan al Anicăi şi tata şi-au împărţit ce au dobândit de la răscoală ca doi buni prieteni: patru ani de temniţă. Nu aveam nici 3 luni când l-au luat pe tata. M-am uitat la el ciudat când s-a întors, îl priveam ca pe un străin. S-a chinuit mama cu mine să mă crească cerşind tot mai des pe la cei înstăriţi ai satului, înglodându-ne în datorii tot mai grele. După ce a venit tata din puşcărie s-au născut fraţii mei Vasile, apoi Petre şi mai la urmă, când eu treceam de 12 ani, mama ne-a părăsit cu gândul la stele. Îmi amintesc că m-a mângâiat pe creştet şi mi-a zir: "Nu plânge, băiatul meu, să fii tare, ca tata...". M-a sărutat tremurat pe frunte şi s-a stins. Tata m-a luat de umeri şi m-a scos din casă. Mi-a şoptit: să nu plângi. Nu plângeam. Priveam doar în pământ, incapabil să-mi ridic privirea. Sărutul mamei pe frunte era greu ca plumbul.
Tata abia venise de pe front unde-şi lăsase ca amintire, cum îi plăcea să spună, mâna stângă. Boierul Cuceriu se uita la el ca la un câine de pripas. Nu-i trebuia astfel de oameni. Ar fi vrut să muncesc eu în locul tatei, dar eram prea mic pentru munca solicitată de boier. Când s-a dus şi ultima brumă de agoniseală am fost nevoit să merg la clacă pe moşie.
Tata îşi făcea griji pentru noi. Mă întreba des ce vom mânca a doua zi. El mă întreba, el găsea şi rspuns. Când şi când venea pe la noi bunica din partea mamei şi ne îngrijea, ne aranja. Avea grijă de noi, să nu ne risipim.
De multe ori tata mă bătea pe umăr şi-mi zicea tabacic, tuşind uşor în pumbul singurei sale mâini: "Măi, băiete, credeam că nu mai creşti. Că nu mai apuc să te văd zdravăm. Acum eşti şi tu un stâlp al familiei. Împreună va trebui să facem multe să nu ne calcă ăştia în picioare...". Aveam 13 sau 14 ani. Nu ştiam cine sunt "ăştia" care vor să ne facă rău. Dar dacă el îmi spunea, un pericol trebuia să fie pe undeva. Mai mult ca în alte rânduri iarna aceea se lipise de noi ca râia şi ne apăsa spinarea cu greutatea ei. Tata o invidia pe Anica lui Stan pentru bucata de pământ şi cei doi juncani.

3 comentarii:

  1. E o poveste buna, Story, valoroasa. Asteptam si celelalte fragmente. :) Daca se intampla sa comentez, inseamna ca imi place ce citesc. BV

    RăspundețiȘtergere
  2. Catalina, daca se intampla sa-ti raspund inseamna ca-mi face mare placere sa te stiu colaboratoare si cititoare. Blogul acesta este blogul tuturor celor ce au lumina in suflet.
    Dragii mei, fiti pe faza ca urmeaza

    RăspundețiȘtergere
  3. Eu stiu ce inseamna o iarna grea. In sat la noi, cand eram copil, nu mai puteam iesi pe ulita cand omatul era cat gardul.

    RăspundețiȘtergere