vineri, 27 august 2010

OMUL ESTE VISUL DELFINULUI


AUTOR: FELIX-GABRIEL LEFTER

Mi-a sosit o nouă misivă. Un porumbel călător m-a vizitat noaptea târziu. Dormeam, aşa că nu ştiu dacă era alb sau pistruiat. Dacă strălucea negru sau aripile lui băteau spre roşcat. Mi-a lăsat pe prag povestea aceasta. Se simte în ea vuietul oceanului şi al sufletului. Nu mă întreba cine o semnează. Probabil că oceanul. El ştie multe poveşti.

“Era bolnav şi foarte trist. Nu putea să mănânce, nu se mai juca, nu mai înota. Rămânea nemişcat ore întregi, privind apa cu ochiul lui blând. Se pregătea să moară. Şi era atât de hotărât, încât îngrijitorului şi medicilor care au încercat să-l trateze nici nu le permitea să se apropie.

Într-o zi a intrat în bazin o tânără femeie care a început să-l cheme pe nume şi să-i vorbească foarte cald. N-a încercat să vină lângă el, nu a încercat să-l atingă. A doua zi la fel. A treia însă, delfinul singur a parcurs distanţa dintre ei, chiar dacă abia se putea mişca. A rămas lângă femeie şi i-a îngăduit să-l mângâie. Ore în şir au stat alături. Ea îi vorbea şi îl dezmierda uşor, ca pe un copil, el tresărea la răstimpuri, uitându-se în ochii ei.

În zilele următoare, deşi operaţia a fost chinuitoare pentru el, delfinul a acceptat perfuziile, a acceptat şi tratamentul. Tot timpul tânăra femeie i-a stat alături, vorbindu-i şi mângâindu-l. El a început treptat să înoate şi chiar să scoată sunete stinse, ca un răspuns la gesturile oamenilor.

După o săptămână era salvat. Cei care au fost de faţă la acest miracol ştiu al cui a fost meritul. Recunoştinţa lui adâncă faţă de afecţiunea pe care a primit-o l-a vindecat. Delfinul a revenit la viaţă pentru a răsplăti darul care i s-a făcut.

Noi cât de sensibili suntem la iubire? Câtă gratitudine manifestăm faţă de tot ceea ce ne aduce viaţa, faţă de oamenii care ne înconjoară, faţă de Dumnezeu care ne iubeşte profund prin ei? Cunosc pe cineva care a făcut o experienţă cu două frunze culese dintr-un copac. Pe una a rugat-o în fiecare dimineaţă să nu moară, alintând-o şi spunându-i că o iubeşte. Cea pe care a ignorat-o s-a veştejit rapid. Cealaltă a supravieţuit verde încă trei săptămâni.

Vibrează celula vegetală mai spontan la dragoste decât noi? Se deschide mai uşor sufletul unui animal decât al unei fiinţe umane?

Gândeşte-te de câte ori ţi-ai baricadat inima în faţa iubirii, de câte ori ai închis strâns ochii pentru a nu vedea şi a nu te lăsa pătruns de lumina ei caldă. De câte ori te-ai îndoit de forţa şi de triumful ei? Aminteşte-ţi acele dăţi în care ai primit-o totuşi, dar cu aerul că, în fond, ţi se cuvine!

Dumnezeu ne sărută în fiecare zi pe suflet. Suntem copiii cei mai iubiţi, căci prin noi şi-a încoronat întreaga creaţie. De ce ne-am mulţumi să fim doar nişte odrasle răsfăţate, când ne-am putea ridica la înălţimea unui fior de recunoştinţă autentică?”

Şi jumătate goală... şi cu banii luaţi!


Şi jumătate goală... şi cu banii luaţi!
AUTOR: My EXPERIENCE

Următoarea relatare n-are nicio legătură cu „ orientarea” blogului, n-are strop de romantism, în plus, ştiu că în blogosferă vor fi enşpe mii de variaţiuni pe aceeaşi temă, dar fraţilor, dacă nu las scris asta undeva, înnebunesc.
Să încep romantic, totuşi. Avem aşa: mă trezesc plină de viaţă. Exuberantă, încărcată cu energie pozitivă(pesemne că am visat frumos), mă trezesc că nu ştiu ce dracu să fac eu azi toată ziua. Teoretic sunt liberă.
Băi, şi dracu se autosesizează. Deschid televizorul şi rămân cu ochii bulbucaţi acolo, în faţa ecranului, minute în şir. AZI, E ULTIMA ZI ÎN CARE SE PLĂTESC SUMELE CĂTRE CAS, PENSII ŞI AJOFM, CONFORM ORDONANŢEI 58. Adică aia despre care şi dacă s-a ştiut nu s-a discutat prea mult, graţie dosului de palmă întors pe toate feţele avocatului beat care l-a înjurat( şi dacă nu, trebuia s-o facă, ce cretin!- dar cred că l-au răzbunat azi 500.000 de români) pe Băsescu. Adică aia care se referă printre altele şi la contractele pe drepturi de autor. Adică aia care se referă şi la mine. Azi, la mine? Ce dracu?

Înghit cu noduri fumul de ţigară, ochii tot bulbucaţi, auzind: cei care nu… bla, bla, bla… riscă o amendă de până la 5.000 de lei. Optimistă din fire, dau să zic, a 5 milioane, un fâs. Primesc o palmă după ceafă şi calculez din nou. E clar, tre’ să îmi vând jumătate din casă. Casa soacrei.
E timpul să am ce face azi. Îmi pică nervii pe cei de la (fostul) locul de muncă. Ăştia de ce n-au anunţat din timp? Cât dau, cum dau, în ce bază? Dau mesaje pe messenger disperată. Îi văd, trebuie să mă credeţi, îi văd practic ridicând din umeri.
-Aaaa, stai aşa, că e un mail, îmi spune o colegă.
O să fie bine, mă liniştesc.
E-mailul era de ieri. De ce n-a ajuns şi la mine? Ce mai contează! 5.000 amendă, 5.000 amendă, casa soacrei, soacra disperată, bărbatul cu cureaua…
Citesc e-mailul şi nu înţeleg nimic. Sunt vreo 6 declaraţii pe care trebuie să le scot la imprimantă.
Bun, o să le scot… Dar… îi spun colegei, DAR EU N-AM PRIMIT BANII PE IULIE! NICI PE MAI, NICI PE IUNIE…
Fata, săraca, era la fel de încurcată ca şi mine. Păi, zice ea, nu ştiu ce e de făcut.

Mă înec cu fumul de ţigară şi îmi spun: hai, gagico, te credeai inteligentă. Ştii ce presupune inteligenţa? În primul rând, inteligenţa nu presupune, dar, mă rog, e scuzabil, eşti agitată, spui tâmpenii. Un om inteligent găseşte soluţii mult mai rapid decât ceilalţi.
Şi ca o fiinţă inteligentă ce-mi par a fi, scot declaraţiile la imprimantă şi mă uit la ele. Şi mă uit, şi mă uit… Şi-mi zic: bă, ce proastă am fost că n-am plecat mai devreme de la ăştia. Am 180 de lei de luat pe iulie.
Pentru banii ăştia( când n-am bani, 180 lei înseamnă totul) să mă fâţâi eu azi pe la toate instituţiile astea? Să fac dosare cu Pensiile, cu CAS-ul?
180 de lei ştiam eu că am de luat, zic hai să fiu sigură. Întreb colega: cât am de luat pe iulie ca să ştiu cât dau statului din drepturile mele de autor. Că am drepturi ca autor. Am dreptul să scot la imprimantă declaraţii, să stau la coadă şi să plătesc din nou CAS, Pensii, şomaj. Am dreptul acesta, sunt un român împlinit.
Fata zice că nu ştie, iar cea care se ocupă, nu este.
- Cum nu este?
- N-a ajuns la serviciu…
În nebunia asta, fata care se ocupă n-a ajuns la serviciu… În fine, 5.000 amendă, casa soacrei. Lasă fata, vezi contribuţiile, concentrează-te!

Mă sună soţul. „Le zici că n-ai încasat banii, ceea ce este adevărat, şi treci zero lei de plată la stat”.
Bine. Asta e soluţia. Mamăăă, ce fată deşteaptă am fost când mi-am luat soţul acesta. Ce soluţie bună am ales.
Mă îmbrac frumos, pregătită să mă cert cu funcţionarii publici, şi prima oprire AJOFM. Spre surprinderea mea, era linişte. Doar vreo trei cetăţeni în faţă. Semn bu, clar!
-Aveţi UN LEU de plată…
Băi, mi s-a făcut ruşine să le zic că mie nu mi-au intrat banii ăia din care vor Guvernanţii să dau statului. Mi-a fost ruşine, cred că şi lor să îmi ceară suma asta.
Le-am plătit şi m-am dus către Casa de Pensii.

Acolo… COADĂ serioasă.
Îl opresc pe director şi îl întreb(de-a dracu aşa, ştiam de la tv că funcţionarii habar n-au ce presupune ordonanţa 58), domnule director, am înţeles că trebuie făcut şi un contract, ce sens mai are, dacă eu de la 1 august nu mai lucrez la firma respectivă. Domnul director ridică din umeri, neputincios.
Zic, îmi bag picioarele în ea de contribuţie, mă duc acasă, am auzit că putem plăti până pe 30. Găsesc eu o soluţie până atunci.

Între timp, se duce soţul la pensii, se întâlneşte cu colegi de breaslă şi mă cheamă înapoi „ că nu tre să plătim chiar acum, doar să depunem declaraţia”.
Fie, zic. Mă întorc la Pensii. Oameni buni, prieteni, n-am văzut în viaţa mea funcţionari mai calmi decât azi. Cred că şi-au dat seama că dacă AZI fac pe deştepţii, pe scârboşii, pe nesuferiţii, pe obosiţii, sunt linşaţi. Aşa era atmosfera acolo. Câte un contribuabil amărât ca mine, la ieşire, mai scăpa câte un: să-l… în gură pe premier cu legile lui! Altul: lasă că la noi nu e coadă mare, să vezi în alte oraşe. Altul: şi de aici unde mă duc? Altul: vă mai dau mă mulţi bani? Eu: cât mă costă???
Frate, mi-a scăpat. Cât mă costă auzi! Cât mă costă că îndrăznesc să muncesc? Cât mă costă în plus faţă de ce m-a costat până acum?

Trece episodul. Mă dau la vorbă cu colegii. Ajung acasă. Dintr-un sado-masochism pe care mi-l asum astăzi, dau drumul la tv. O vacă, vaca aia care şi-a luat un pahar cu apă în faţă în timpul unei emisiuni electorale, nu ştiu cum o cheamă şi mă bucur pentru că nu merită să-i ştiu numele, iar de căutat pe google n-are sens, deci vaca aia răspunde la o întrebare. Întrebarea era de la un nene care avea trei locuri de muncă şi era curios să ştie dacă i se dă triplu şomaj, dacă i se acordă de trei ori mai multă asistenţă medicală şi, firesc, trei pensii. Şi vaca aia zice cam aşa, fiţi atenţi: dacă e capabil să ţină trei servicii, să plătească!
Păi, vacoooo, azi am fost solidară cu românii dând un leu, UN LEU, la stat. Am muncit o lună pe 180 de lei, am făcut, instictiv, ce mi-a recomandat şeful tău, Videanu. Parca el, nu? Şi tu mă iei la mişto pentru că muncesc, să plătesc dările către stat, sa am bani ca să nu ies în stradă şi să îţi dau tie una în cap?

Dar lăsaţi asta. Ştiu alţii să descrie asemenea experienţe mai bine decât mine. Nici n-o să le citesc pentru că o să-mi fie ciudă. Deci, lăsaţi asta, ştiţi ce e mai mişto? Că acasă, după ce am auzit vaca răspunzând cum a făcut-o, am deschis o sticlă de bere, d-aia cu promoţie. Îmi spun, ia să vezi că acum, pentru leul de la AJOFM şi vreo 2 sute la Pensii, câştig. Măi, sigur câştig măcar o altă bere la jumătate de litru! Ei? Ce ziceţi? Mi-au spus: MAI ÎNCEARCĂ.

Restul e treaba noastră şi durează toată viaţa

AUTOR: FELIX-GABRIEL LEFTER

Restul e treaba noastră şi durează toată viaţa
Un băieţel de clasa a doua a fost întrebat la ora de religie:

- Poţi să-mi spui cine te-a creat?

Copilul a rămas un pic pe gânduri, apoi a răspuns privindu-l pe preot în ochi:

- Dumnezeu a făcut o parte din mine.

- Cum adică … o parte din tine? a întrebat preotul.

- Păi, l-a lămurit băieţelul, Dumnezeu m-a făcut mic. Iar eu am crescut restul din mine.

Acel copil a înţeles cu adevărat – să creştem restul din noi e treaba noastră şi durează toată viaţa.