Rânjetul morţii

AUTOR: Cătălina

Mă jucam cu un pui de gâscă în faţa curţii. Nu eram pe vreo bancă, ci pe jos, pe iarbă, mestecam o rămurică de corcoduş şi mângâiam gâsculiţa. Ea dădea să plece, eu credeam că se întinde de plăcere.
La un moment dat, peste drum ( e o localitate situată într-o zonă de munte, în spatele casei mele se vedeau munţii, sunt departe, da, dar mai aproape de alţii), a apărut o fetiţă cu care m-am jucat de mai multe ori.
Era mai mică decât mine, dar era potrivită pentru când mi se făcea sete şi o trimiteam să îmi aducă o cană cu apă de la ea din curte. Nu ştiam cum o chema, n-am întrebat-o niciodată şi nici nu i-am auzit pe ceilalţi copii să o strige.
Era singură. S-a aşezat pe iarbă şi s-a uitat la mine. Plânsese. Am văzut. La ţară, şoseaua nu e lată.
I-am făcut cu mâna, nu vroiam neapărat să vină la mine, dar eram totuşi destul de singură şi ar fi putut să mângâie şi ea gâsculiţa.
N-a apucat să îmi facă înapoi cu mâna pentru că a ieşit mama ei. Se clătina. A luat-o de braţ, a ridicat-o, a zgâlţâit-o.
Fetiţa nu zicea nimic, nici măcar nu plângea. Se uita la mama ei, o căuta parcă pe mama ei.
Mama ei rânjea. S-a dus la marginea drumului, s-a întors spre fetiţă (femeia nu mă văzuse) şi a mai făcut un pas. Se apropia o maşină mare. Am strâns la piept gâsculiţa. Fetiţa a dat să facă un pas, dar s-a oprit. Mama ei a mai făcut un pas, s-a întors spre fetiţa ei şi a strigat : mă omor !
Fetiţa a început să plângă încet. Nu se mişca.
Maşina mare se apropia, iar fetiţa a început să plângă şi mai tare. Mama ei s-a dat într-o parte exact înainte să fie lovită. Nu înţelegeam de ce trebuie pedepsită fetiţa asa.
Fetiţa a început să plângă tare. Mama ei a repetat figura cu o a doua maşină.
Fetiţa urla. Femeia aia s-a întors către ea şi i-a zis : dacă mai plângi, mă duc în pădure să mă mănânce lupii, vrei să mor ???
Fetiţa dădea din cap în semn că nu.
Apoi, au intrat în curte. N-am mai auzit nimic. M-am dus şi eu la mama şi i-am zis că vreau să trăiască veşnic şi că am fost cuminte toată ziua.