Blog

vineri, 30 aprilie 2010

Pe aripi de zefir, un vis al zilelor, venind...

Pe aripi de zefir, un vis al zilelor, venind...

AUTOR; CATALINA

Am călătorit în timp! M-am dus, dezintegrându-mă(şi doare foarte tare) până în pântecele mamei mele, când mângâia fiecare etapă a dezvoltării mele, cântându-mi la chitară şi cu glasul piesa ale cărei versuri le-am transcris mai jos. N-o mai auzisem de mai bine de 22 de ani. Sunt totuşi 22 de ani! Dar mama mi-a cântat-o din nou şi am recunoscut fiecare cuvânt, fiecare notă muzicală, fiecare respiraţie a ei, am recunoscut-o ca şi cum aş fi ascultat-o în linişte, continuu, 22 de ani. Mi-o cânta sângele, în drumul lui prin vene, mi-o cântau celulele şi muşchii şi oasele. Tot ce e viu în mine a continuat să cânte melodia asta. Viaţa mea s-a derulat pe piesa aceasta. În linişte. Şi reascultând-o, am călătorit în timp, ca în secunda aceea dinaintea morţii, despre care se spune că aparţine rememorării extrem de rapide a întregii experienţe.
Zborul cu avionul ultrauşor pe care m-am încumetat să-l fac zilele trecute, e nimic faţă de călătoria mea în timp. Şi zborul a fost totul.
Am văzut-o pe mama pe marginea patului, cu chitara ei în braţe, având mirosul acela specific de lemn lăcuit şi de copilărie. Am văzut mâinile ei acordând chitara pe care nu o pot scăpa din ochi, degetele ei jucându-se cu corzile chitarei, eu gândind că doar mama ştie să facă asta, din întreg Universul. Am văzut zâmbetul ei fascinat de privirea mea nerăbdătoare. Eram nerăbdătoare să fiu liniştită, să regăsesc încrederea că lumea asta e aşa de frumoasă precum vocea ei şi versurile piesei ăsteia.
Nu înţelegeam cum de... nu mai era copil cea care scrisese versurile, nu ştiam de ce refuză dulciurile, păpuşile şi cartea cu poveşti, nici n-am întrebat pentru că dacă în schimb cerea iubire, mie îmi era de ajuns.
Au trecut 22 de ani de atunci şi nu mai sunt copil. Acum aş vrea să aflu cine a scris versurile şi cine a compus muzica. Nici mama nu ştie.
Dacă ştiţi voi, vă rog să-mi spuneţi: numele cui trebuie să îl rostesc în semn de mulţumire pentru tot ce înseamnă melodia aceasta.

Iată versurile(poate mai sunt, dar mama atât ştie):


Pe aripi de zefir,
Un vis al zilelor, venind
Pe enigmaticul destin
Din ochii tăi,
Teii-nfloresc.
Şi, indiscret, la geam privesc,
Făcându-mă să mă-nroşesc,
Ah, ce pomi răi!

R: Nu mai sunt copil, precum eram!
Când dulciuri îmi dădeai
Şi „nenea” îţi spuneam.
Rămas-am în fotografii
Şi-n amintirea ta, copil!
Trecut-au serile târzii,
Din nopţi de-argint.

Bis

R II: Nu mai sunt copil, aşa cum crezi!
Ţi-ajung la umăr de un an,
Dar tu nu vezi.
Nu mai vreau cartea cu poveşti
Nici păpuşica de-altădat’.
Acum aş vrea să mă iubeşti
Cu-adevărat!

Şi-atât aş vrea…
Să mă iubeşti,
Alte poveşti să-mi povesteşti.

Domnie şi trufie


AUTOR : ANGELA
http://angelatocila.blogspot.com/

Că tot am pomenit iar de domnu' Lucian... Sîmbătă a tăiat porcu', deşi cînd am ajuns lîngă gospodăria lui. nu era ţipenie de om p-afară. Am coborît din maşină şi-am trîntit oleacă mai tare portiera şi-abia atunci şi-a iţit el capu' din cohia aia ce ţine loc de bucătărie de vară.
A venit spre noi cu rînjetu' ăla verde al lui şi privirea tîmpă, comună încă cîtorva rude de-ale lui. Acuma, nu pot spune exact care-s neamurile lui pe muntele ăla şi care nu, pentru că toţi seamănă între ei: acelaşi nas coroiat, aceiaşi ochi ceţoşi şi aceleaşi apucături şi trag concluzia că or fi rodul unor încrucişări necontrolate între rude de grad apropiat, cu scopul larg întîlnit de altfel, de a nu împărţi averea cu străinii.
Cînd s-a convins el că în bătătura lui e "om bun" şi-a luat şi sticloanţa în mînă, rînjetul i-a devenit mai larg şi cum îi adusesem spre disperarea nevesti-sii, un litru de pălincă, nişte ciocolată ălei mici şi-o cafea Minervei, că ne are grijă de casă, în sensu' că trece zilnic pe lîngă ea şi cam atît, ne-a dezvăluit c-a tăiat porcu', ne-a dat o carne de grătar şi mai tîrziu cînd am urcat iar după apă, jumări fierbinţi, proaspăt strecurate de Minerva şi-o pupăză de s-a aciuat la ei pe casă şi masă, cu faţă de urmărită general.
Domnu' Lucian făcu o glumiţă cu tentă sexuală despre poziţiile preferate ale Minervei, care l-a gratulat cu o privire criminală însoţită de alta clar promiţătoare de răzbunare şi dormit cu vaca-n grajd.
Cobor cu jumările, îs cam grase, da-s bune că focul abia se-ncinge în vatra din faţa cabanei şi stomacul gol a lăsat mofturile cam pe la jumătatea drumului Oradea - Beiuş, care e cea mai mare catastrofă de la Cernobîl încoace, iar hîrtoapele şi gropanele îţi dau o poftă de mîncare de n-ai văzut, plus că cică au şi efect terapeutic în cazu' în care ai pietre la rinichi.
În următoarele două zile, ori de cîte ori am ieşit sau intrat pe uşa cabanei şi am ieşit des din cauză de bere multă şi budă afară, am văzut în curtea lor aceeaşi imagine: Domnu' Lucian cu sticloanţa-n mînă, ba pe lîngă grajd, ba pe lîngă gater, ba pe coama muntelui şi pe Minerva muncind.
Şi dacă stau şi mă gîndesc bine, nu degeaba insistă el să i se spună "domnul" , că doar domnu-i domn şi-n şanţ: slugi are, nevastă harnică are, că de n-ar fi Minerva l-ar mînca păduchii şi l-ar pişa cîinii pe drum şi tot ce-ar cîştiga el cu gateru' lui s-ar duce pe băutură şi pun pariu, pe curve.

miercuri, 21 aprilie 2010

Minte de copil

AUTOR: ANAID
http://anaidroana.wordpress.com/

Se tranteste usa de la intrare. intra , tranteste ghiozdanul, se descalta, nu cere de mancare ca de obicei, se dezbraca, isi scoate un caiet si stiloul, deschide un manual si se apuca de scris. E crispat, e suparat, ma ingrijoreaza.

Tinere, ce-ai patit, s-a intamplat ceva?

da!

ce? dezvolta!

ce sa se intample, Teo a facut astazi o problema de care eu habar nu aveam! si de fiecare data reuseste sa raspunda inaintea mea!

si?

si?! si ma enerveaza!

de ce?

pentru ca stie!

si nu e cazul sa fii suparat!

cum sa nu fiu?! intotdeauna stie! nu e normal!

nu e normal el? sau nu e normal sa stie?

………………………

il las, e unul din momentele in care trebuie sa-l las, va urma o lunga si incurajatoare discutie. surprinzator nu mai abordeaza subiectul toata ziua.

a doua zi

Se deschide usa, intra calm se dezbraca, se schimba, cere de mancare, ne asezam la masa.

ei cum a fost azi?

bine!

mananca, are chipul relaxat, imi vine sa-l intreb, ma abtin, mancam, deschide gura si vorbeste(imi vine inima la loc).

stii, azi am ajuns la o concluzie.

…………………aha……….

geniile sunt oameni care au o inteligenta aparte si nici nu pot fi egalate de oameni normali ca noi.

da…….. si…………….sunt putini…………..

ai vazut ca ieri eram tare suparat…….

………da…………

eram suparat pe mine si nu era cazul

…………dezvolta………….

azi am descoperit ca Teo e un geniu.

da?!…….si?!

drept urmare cum ti-am si spus geniile nu pot fi egalate si nu are rost sa ma enervez sau sa incerc sa-l egalez.

am inghitit si supa si cuvintele si tot ce era de inghitit. copilul asta ma lasa zilnic fara replica.

duminică, 18 aprilie 2010

Sacrificiul


(continuare)

Autor: STORY

Într-o noapte simţii cum o mână grea îmi apasa umărul. Visam că peste mine cad din ceruri codri de pânie înmuiaţi în lapte. Am deschis ochii. Tata îmi face semn să-l urmez în linişte. Nu pricepeam ce vrea, dar m-am sculat, aruncând plapuma de pe mine, zvâcnind din picioare.
- Hai, mă, scoală, că avem treabă.
"Mistreţul. Ăsta trebuie să fie motivul pentru care mă scoală. Mistreţul din pădure", mi-am zis şi m-am aşezat pe marginea patului să-mi revin. Îl mai urmărisem şi în alte nopţi. Am stat la pândă la marginea satului să-l capturăm. Ne-ar prinde bine carnea lui. Ne-ar scoate din irană.
- Ce, iar vrei să prinzi mistreţul ăla? Nu vezi că nu se lasă...
- Taci, să nu-i scoli...!
M-am ridicat cu grijă din pat. Vasile şi Petre dormeau mestecând din fălci. Cine ştie, poate visau că mestecă din carnea mistreţului. Într-o dimineaţă, când ne-am întors de la pândă, Petre abia făcuse ochi şi mă întreabă cu naivitate, frecându-se să-şi alunge nisipul nopţii de sub ploape: "Ce gust are carnea de mistreţ?, că am visat unul. E mare mistreţul. Uite atât", îmi arătă el cu minile depărtate de corp atât putea să le întindă. "S-a repezit la mine, dar am urcat în pod...", continuă el cuibărindu-se în aşternut cu un căscat lung.
Cândva chiar am fost la un pas de a-l prinde, dar ne-a surprins forţa loviturii în laţ, a animalului urmărit de noi câteva nopţi la rând. Până să ne dezmeticim, dihania a rupt funia şi a fugit. S-a repezit în laţ cu forţă uriaşă. Tata a prins funia şi a zvâcnit. Şi-a răsucit funia pe braţul drept, s-a proptit cu călcâiele în pământ. urlând la mine să iau barda şi să-l lovesc pînă nu se dezmeticeşte. M-am repezit după bardă. Mistreţul s-a tras înapoi, scuturând din cap şi răvăşind cu copitele din spate, rămase libere, frunzişul şi zăpada. Puterea cu care a tras l-a dezechilibrat pe tata. Mistreţul şi-a eliberat din laţ şi picioarele din faţă şi a rupt-o la fugă târâdu-l pe tata după el prin pădure, prin lăstăriş. M-am luat după ei cu barda ridicată deasupra capului. Tata continua să-mi strige disperat: "Loveste-l, loveşte-l!". Mistreţul fugea cu tata atârnat de funie, târându-l prin lăstăriş. L-am ajuns din urmă şi i-am strigat cât am putut de tare: "Dă-i drumul, dă-i drumul că nu-l pot ajunge!". Când a văzut că este tras spre un copac căzut de-a curmezişul cărării, peste care dihani a sărit cu uşurinţă şi disperare, grohăind sinistru, tata a înţeles că nu avem nici-o şansă. Şi-a eliberat mîna iute, înaintând din inerţie încă un metru cu faţa în pâmânt. Aşa l-am găsit. Credeam că a murit.
Câteva secunde a stat nemişcat, după care s-a răsucit pe spate. Avea faţa plină de frunze şi zăpadă amestecată cu noroi. O şuviţă de sânge îi curgea de sub sprânceana stângă unde i se înfipsese o aşchie. A lovit cu pumnul pământul şi a înjurat mistreţul, recunoscând în final că n-am avut noroc. Ne-a dat Dumnezeu un mistreţ prea mare. Mult mai puternic ca noi. De atunci îl pândim mai mereu, sperând că într-o zi să fim mai norocoşi.
Acum ne croiam cu greu drum prin zăpada afânată. "Bine că nu bate Crivăţul", gândesc. Ultima dată când am luat urma dihaniei bătea ca un duşman. L-am pândit atunci până spre dimineaţă, dar degeaba. Aşteptarea ne-a fost în zadar. După o vreme, înjurând printre dinţi, tata s-a ridicat şi am pornit împreună spre casă.
Poate acum este ultima noastră şansă de a-l prinde. Am ajuns cu toţii la capătul răbdărilor. Nu mai avem ce mânca. Lada cu mălai ne rânjea ca o gură fără dinţi. Cine să ne împrumute ceva mălai, un sac cu făină, cartofi, carne? Boierul ne cerea preţ dublu pe un sac cu mălai. Tata nu a fost de acord. A zis că mai bine murim de foame.
- Tot mai bine ca atunci. Nu mai bate Crivăţul. Poate iese din bârlog, îl aud vorbindu-mi ca prin ceaţă.
- I-ai văzut urmele în zăpadă?, îl întreb, ca să am ce spune.
Nu-mi răspunde. Mergea întins spre marginea satului, Îl urmam în tăcere şi mă întrebam: "Dacă prindem noi în noaptea asta dihania, ne ajunge carnea lui ca să scăpăm de blestemata de iarnă?".
Îl aud bolborosind:
- Mda, da...da. Ai luat funia cu tine? Dar securea?
Nu aştepa răspuns. Ştia că le-am luat. S-a cufundat în tăcerea lui întunecată. Zăpada scârţâia sub tălpile noastre, de parcă am fi tras cu rindeau peste ea.
Zgribulită de frig Luna îşi arăta faţa încet după un nor. Se vedea până departe la marginea pădurii. Satul rămânea în urma noastră. M-am uitat la tata. Mişca mărunt din buze. Parcă se certa cu sine. "Poate-şi fac planul cum să prindem mistreţul", gândii. Am vrut să-l întrerup, să-l întreb la ce se gândeşte, dar am renunţat repede, lăsând tăcerea să-şi desfăşoare mantia peste noi. Tata se opri în loc.
- Stai, mă.
- Ce-i, tată?
Îmi făcu semn să-i aprind o ţigară. I-am răsucit o ţigară şi i-am pus-o în colţul gurii. I-am dat foc şi el a tras fumul adânc în piept, slobozindu-l pe nări cu forţă, ca pe o uşurare.
- Hai cu mine şi nu mă mai întreba.
Trase încă un fum adânc până în fundul plămânului. Părea că şovăie. Privi roată în jur.
-Hai în sat la Anica lui Stan. Ea are doi juncani.
Am rămas locului împietrit. În mână securea îmi tremura. El fuma şi privea către sat.

...............................

sâmbătă, 17 aprilie 2010

SACRIFICIUL

(Fragment)

AUTOR: STORY

În iarna aceea sărăcia dormea noaptea cu noi în pat gemând ca un animal înjunghiat. Foamea ne lovea în tâmple cu pumni grei şi apăsaţi. Ochii ne ieşeau din orbite privind zăpada aşternută peste copaci ca spuma laptelui fiert în tuci cu multă vreme în urmă. Arareori un sătean mai îndrăznea să iasă noaptea în uliţă. Se temea ca nu cumva la lumina Luni, reflectată de omăt, moartea să i se arate şuierând prin colţi de viperă un cântec ademenitor.
Anica lui Stan, femeie văduvă cu palmele aspre ca sapa-n lut, mai îndesă un braţ de fân celor doi juncani, că de când bărbatul ei a plecat în lumea celor fără suferinţi, altă avere nu avea.
Primul Război Mondial îl pricopsise pe Stan cu o mamă de tuberculoză. S-a curăţat la trei ani după ce s-a întors de pe front, lăsând Anicăi şi celor doi copii ai săi toată bruma de avere: un mic lot de pământ în marginea satului, pe o coastă, o dărăpănatură de casă şi cei doi juncani. Stan a murit ca un câine, fără lumânare la creştet, răpus de boală în mijlocul câmpului, pe moşia lui Cuceriu.
Stan şi femeia lui munceau cât era ziua de lungă pe moşia boierului ca să-şi poată creşte cei doi copii mici, pe care-i trăgeau după ei la munca câmpului. Munceam şi noi pe moşia boierului alături de alţi ţărani nevoiaşi. Uneori mă nimeream să fiu alături de Anica şi o auzeam suduind şi chemându-şi moartea. Îi răspundea Stan că moartea nu va veni la ea aşa de curând, că mai întâi va trece pe la el să-şi ia vama. Stan tuşea şi scuipa sânge. Într-o zi a dat să tuşească, s-a înecat, a căzut pe spate cu ochii holbaţi, strângându-se de gât, cu gura larg deschisă. Până să-i aducă cineva o cană cu apă a murit cu ochii deschişi. Privea fix într-un nor topit în cer.
Anica a ţipat scurt, ca scrâşnetul scos de roţile locomotivei pe şine când se apropie de gară şi a căzut peste el jelind şi smulgându-şi hanile de pe ea. Spatele ei tremura în ritmul jelaniei.
Tata a venit iute să vadă ce s-a întâmplat cu prietenul lui. A apucat-o pe Anica de umăr şi a tras-o cu forţă într-o parte.
-Lasă-l, fă, Anică, nu vezi că e mort, i-a spus, ştergându-se de sudoare.
Un pai de grâu i s-a lipt de frunte, altul i s-a amerstecat în păr. Tata s-a aplecat peste Stan şi i-a închis ochii. S-a întors către noi, copiii, şi ne-a poruncit scurt să plecăm de acolo că ne rupe cu bătaia. Am mai apucat să văd doar cum o femeie îl stropea pe Stan cu apă dintr-o ulcică, sperând să-l readucă la viaţă. Ani la rând Anica s-a luptat de una singură să-şi crească cei doi copii. Doar ea ştia cum reuşea să-i ţină în viaţă.

.................

- Iarna asta, îmi spune tata, seamănă cu iarna lu' 907. Crâncenă şi hămesită. Ne va lua sufletele în Crivăţ. Şi lupii se sperie de ea. A dracu iarnă, a dracu...
Pe vremea aceea toate iernile semănau între ele, ca sărăcia noastră cu sărăcia altuia. Stan al Anicăi şi tata şi-au împărţit ce au dobândit de la răscoală ca doi buni prieteni: patru ani de temniţă. Nu aveam nici 3 luni când l-au luat pe tata. M-am uitat la el ciudat când s-a întors, îl priveam ca pe un străin. S-a chinuit mama cu mine să mă crească cerşind tot mai des pe la cei înstăriţi ai satului, înglodându-ne în datorii tot mai grele. După ce a venit tata din puşcărie s-au născut fraţii mei Vasile, apoi Petre şi mai la urmă, când eu treceam de 12 ani, mama ne-a părăsit cu gândul la stele. Îmi amintesc că m-a mângâiat pe creştet şi mi-a zir: "Nu plânge, băiatul meu, să fii tare, ca tata...". M-a sărutat tremurat pe frunte şi s-a stins. Tata m-a luat de umeri şi m-a scos din casă. Mi-a şoptit: să nu plângi. Nu plângeam. Priveam doar în pământ, incapabil să-mi ridic privirea. Sărutul mamei pe frunte era greu ca plumbul.
Tata abia venise de pe front unde-şi lăsase ca amintire, cum îi plăcea să spună, mâna stângă. Boierul Cuceriu se uita la el ca la un câine de pripas. Nu-i trebuia astfel de oameni. Ar fi vrut să muncesc eu în locul tatei, dar eram prea mic pentru munca solicitată de boier. Când s-a dus şi ultima brumă de agoniseală am fost nevoit să merg la clacă pe moşie.
Tata îşi făcea griji pentru noi. Mă întreba des ce vom mânca a doua zi. El mă întreba, el găsea şi rspuns. Când şi când venea pe la noi bunica din partea mamei şi ne îngrijea, ne aranja. Avea grijă de noi, să nu ne risipim.
De multe ori tata mă bătea pe umăr şi-mi zicea tabacic, tuşind uşor în pumbul singurei sale mâini: "Măi, băiete, credeam că nu mai creşti. Că nu mai apuc să te văd zdravăm. Acum eşti şi tu un stâlp al familiei. Împreună va trebui să facem multe să nu ne calcă ăştia în picioare...". Aveam 13 sau 14 ani. Nu ştiam cine sunt "ăştia" care vor să ne facă rău. Dar dacă el îmi spunea, un pericol trebuia să fie pe undeva. Mai mult ca în alte rânduri iarna aceea se lipise de noi ca râia şi ne apăsa spinarea cu greutatea ei. Tata o invidia pe Anica lui Stan pentru bucata de pământ şi cei doi juncani.

vineri, 16 aprilie 2010

Din aventurile Liviei – Poveste de pe Cuza (STR.)

AUTOR: FLORIN patronul blogului http://worldchanged.wordpress.com/

Livia care este, este tipul de persoana pe la aproape 50 de ani pe care
”a ajutat-o corpul”. Nu gasesc sa spun altfel fara sa jignesc. Am mai
relatat aici pe blog despre vecinul ei insa. Vecin cu care sta in casa.
Dada. E o casa de aia mai mare, si impartita de doua familii. Vecinul, hot
de meserie ( Hotul Striga Hotul ) a venit sa-si faca
sarbatorile in tara. A lipsit omu vre-un an. Dupa sarbatori, a avut nevoie
de o hartie de la Primarie. S-a dus, si cand sa il caute aia in acte, vede ca
respectivu nu mai figura cu domiciliu in locul respectiv.

Livia care este, femeie cu relatii, a convins un vecin sa dea declaratie
ca celalalt locatar al casei, nu mai locuieste acolo.Astfel,hotului nostru
de Italia, i s-a furat domiciliu de sub el. E Epic. Cand omu a aflat, a
venit acasa, a spart usa de la intrare, a facut scandal, si-a scos
aragazul din bucatarie si in ditamai luxul dintr-un hol mare ( gen Casa lu
Nastase ), a inceput sa prajeasca oua ! Livia, si-a chemat ”iubitul” .
Fata Liviei si-a chemat si ea iubitul, in speranta sa se calmeze situatia.
Hotu nostru, om dintr-o bucata, cu cativa ani de puscarie, i-a repezit
pe ambii, si ”fata de pe cuza” si-a chemat GORILE. Astfel, EA sta cu
masina de interventie la usa si cu doua gorile pe canapea sa o
pazeasca de co-locatar iar el incearca sa se stapaneasca, facandu-i
plangeri pe la DNA.

Alta faza TARE TARE, e ca mai de mult, cand hotu nostru era tot asa
plecat, LIVIA a intrat in camera lui, si a pus termopane peste tot.Acum,
a fost anuntata si Politia la incidentul asta, si cum fiecare spunea ce a
facut celalalt, zice si Hotu :

Hotu : Domle’, asta mi-a intrat in casa cat am fost eu plecat !!
Gaboru : Si ce a facut ?
Hotu : Mi-a pus termopane !!
Gaboru : Pai asta-i violare de domiciliu domle’ !

EPiC !

marți, 13 aprilie 2010

Linişte de Paşte


Autor: CĂTĂLINA

În cimitir întunericul nu are linişte
De când copacii de acolo se hrănesc
Cu seva trupurilor şi a lacrimilor de pe cruci,
Cu Lumina care pigmentează locul, violent,
Ca după o ploaie cu stele căzătoare.
Stelele căzătoare se aşează astfel mereu în cimitir,
De Paşte, şi atunci le poate vedea oricine.
Copacii din cimitir se hrănesc cu amintirile trupurilor
Şi devin cei mai înalţi din tot oraşul.
Sufletele din scoarţa lor
Strigă după umbrele care se îndepărtează.
Gândurile nu se aud dacă nu sunt rostite,
Iar stelele se sting până spre dimineaţă,
Lumina lor ajungând în frunzele aceloraşi copaci.
În cimitir, întunericul nu are linişte.

Fragment

AUTOR: CĂTĂLINA

Mă sprijin de tocul uşii. Chiar dacă se va întoarce spre bucătărie nu mă va observa pentru că ţin afară doar fruntea şi ochii, pregătită să mă retrag imediat ce aş simţi că s-ar putea uita.
În faţa unei imense combine muzicale îşi agită braţele, dirijând o orchestră imaginară. Ascultă Beethoven, Simfonia a V-a, partea a 1-a, şi exagerează. Scutură capul în toate direcţiile, pare că se va rupe în mii de bucăţele. Cere viorilor mai multă virtuozitate.
Apoi, uşor, şopteşte"piano", pregăteşte un forte şi...
Dansează... Mă retrag cu totul în bucătărie şi îmi acopăr gura cu palmele. Doamne, oare ce s-ar întâmpla dacă m-ar vedea aici?
Tot cu gura acoperită de palmele-mi transpirate, mă întorc, scot iar puţin capul în afara tocului uşii şi îl găsesc dirijând un dialog fascinant. Braţele lui par să dea naştere sunetelor cu forţa creatoare, am impresia că întreg trupul lui recompune Simfonia... Fiecare celulă a sa cântă, fiecare moleculă e acolo, cu Beethoven. Probabil că orchestra noastră nu ştie să-l bucure aşa cum face cea de pe CD.
Urmează un moment sublim. Totul creşte, creşte, creşte, creşte... Apogeul! Toţi muşchii i se încordează, din braţe aproape că ies flăcări... Respiră cu zgomot şi strigă: cântaţi, cântaţi!
Îmi tremură picioarele pentru că sunt fascinată de el şi de prima parte a Simfoniei a V-a pe care n-am ştiut niciodată să o ascult.
Nu oboseşte. Spatele lui e foarte... M-aş apropia de el şi l-aş săruta pe tot spatele, mi-aş înfige unghiile în carnea lui transpirată... Discută cu corzile acum şi cu clarinetiştii. Îi pregăteşte pentru un nou fortissimo... Acum e punctul culminant! E greu de înţeles pentru ignoranţi ca şi mine, dar el e exact acolo! El e în muzică, în mijlocul sunetelor, e stăpânul lor, e sclavul lor, e frumos! E atât de frumos! Un bărbat care învinge efemerul, aruncându-se cu întreaga lui fiinţă în mijlocul sunetelor, contopindu-se cu întreg Universul prin ele! Sunt aşa de fericită că pot simţi, chiar dacă de departe, comuniunea lui cu Infinitul! Atât de sus îl simt, îl văd, îl aud! E în altă lume şi eu am puterea să înţeleg...
Se mişcă încontinuu şi dirijează faimoasa lui orchestră imaginară. Toată lumea îl ascultă, toată lumea cântă Beethoven. Totul e trepidant, ritmul e alert, şi el gâfâie şi dirijează şi simt cum trăieşte şi-l văd cum respiră prin note şi prin Beethoven.
Gata. S-a oprit. S-a terminat. Mă sprijin de perete şi îmi iau mâinile de la gură. Respir şi eu foarte repede, ca şi cum aş fi fost el. Mă doare întreaga mea fiinţă care a privit Infinitul prin el. Îmi şterg sudoarea de pe funte şi închid ochii. Încerc să refac întâlnirea mea cu Absolutul prin întâlnirea lui cu Beethoven. Las să-mi cadă geanta şi mă îndrept spre sufragerie. E în picioare, cu faţa către mine, exact în locul de unde a dirijat, cu ochii închişi, ascultând parcă aplauzele... Dar, nu! Nu aplauze ascultă el, ci poate chiar pe compozitor... Îi vorbeşte! Cei care aplaudă nu ştiu de ce, ei nu ştiu ce a văzut el prin sunete, bătăile din palmele lor trecătoare nu au nicio importanţă. Stă cu braţele pe lângă corp şi cu capul ridicat, ochii sunt tot închişi, ca pentru o rugăciune. Încerc să nu-l rup de acolo. Dau să mă întorc, dar mă simte. Deschide ochii şi se uită la mine deloc speriat. Mă priveşte de parcă ar fi ştiut că fusesem acolo. Că eram acolo. N-am curaj să spun ceva pentru că privirea lui mă ţine nemişcată. Sunt amorţită şi nu pot nici măcar să-i zâmbesc. Aştept, într-un fel, să se rupă odată de ceea ce atinsese, pentru că pare încă în transă. Poate că nici nu mă vede. Continuă să mă privească.
-Vino lângă mine!
Mi-o spune atât de natural, încât mie mi s-a părut mai degrabă că nici măcar nu şi-a mişcat vreun muşchi şi că eu de fapt auzisem asta în gând. Cel mai puternic cutremur care s-a pomenit vreodată pe lumea asta îmi zguduie întreg corpul. Creierul meu retransmite tot felul de senzaţii dureroase, pe măsură ce analizează informaţia primită... Gura îmi e încleştată şi nu îmi pot imagina cum arată faţa mea. Am pierdut controlul muşchilor feţei, picioarelor, mâinilor şi mă simt închisă în mine, neputând să răzbat afară şi să mă observ, să mă controlez, să pot face ceva, orice! Niciunul din noi nu se mişcă. Legătura dintre cele două lumi a fost făcută. Cuvintele lui au lipit două continente, au spart în mii de valuri oceanele. Aş vrea să îi recit ceva din Nichita Stănescu, dar nu pot vorbi. El înţelege că nu mă pot mişca şi se apropie. Respir din ce în ce mai greu... Îl revăd dirijând, îi revăd spatele în care mi-aş înfige unghiile şi închid ochii exact în momentul în care îmi atinge faţa. Mă trage spre el, mă lipeşte de el, îmi mângâie spatele şi pentru că tocmai m-am clătinat, mă ia în braţe. Are gustul Infinitului. Sărut Absolutul!

sâmbătă, 10 aprilie 2010

Amintiri din copilaria mea!

AUTOR: Ryu - http://ryu-boy.blogspot.com/

Sateam azi pe balcon si fumam o tigara in timp ce ma gandeam la copilaria mea idoata si per total delicioasa.
Cum am mai specificat intr-unul din posturile anterioare jocul meu preferat era "fata ascunselea" adoram jocu asta la maxim ne transforma pe toti in mici infractori desi pe strada erau o multime de masini abandonate cu motoru scos, geamurile sparte, usile deschise pentru noi nu era suficient, ajungeam sa ne ascundem in curtile oamenilor, in copaci, boscheti chiar si canale (eu m-am oprit la boscheti), imi amintesc ca o data eu si cu inca 3 copii am decis sa ne ascundem in curtea unui vecin cam nebun din fire, ne-am uracat pe grad si am sarit in curtea omului si pentru ca nu reuseam sa vad strada si "cautatorul" m-am decis sa ma urc in copacul de langa gard. Dintr-o data lumina de la intrarea casei se aprinsese, moment in care toti ne cacasem pe noi de frica, vecinul nebun isi facuse aparitia la bustul gol cu niste izmene pe el si cu o coada de matura in mana, un secunda urmatoare cei 3 parteneri de ascunzatoare au incercat sa sara gardu pe care cu greu l-au urcat, vecinul nebun a pus mana pe primul copil pe care la putut prinde si a inceput sal ia la palme si la suturi in fund. Stateam si priveam tacut (sa nu cumva sa ma auda sau sa ma vada si pe mine ca cine stie ce dracu pateam) cum pustiul ala de 7 ani e batut mar de un adult de 47/50 de ani, pana la urma a deschis poarta la aruncat in strada pe bietul Sorin (victima) ca pe un sac de cartofi, am asteptat sa intre in casa m-am dat jos din copac am sarit gardu si am scapat turma (ultimu scapa turma).
Pana si in ziua de azi stau si ma gandesc ce dracu era in mintea omului aluia de la batut pe muciosul ala care nici macar pana la buric nui ajungea, ce dracu, ii era frica ca ii da cu ranga in cap, ca o violeaza pe nevastasa, ca ii fura banii din casa ca sa se duca la magazin sa isi cumpere pufuleti ca sa aiba ce manca in timp ce o violeaza pe fisa care e la liceu si invata despre diateza reflexiva din somnoroase pasarele (da am o imaginatie bogata si bonlava) pula mea! nam sa aflu nicioadata, si sincer nici nu prea vreau, tot ce imi doresc este sa mai joc din nou acel joc care ma facea sa transpir sa ma lovesc si sa ma murdaresc dar pana atunci:
Va salut si va respect !

P.s. Scuze pentru greselile gramaticale sunt cam obosit.
P.s.2 Scuze si pentru limbajul vulgar, asta sunt n-ai ce-mi face!

joi, 8 aprilie 2010

Secunda


AUTOR: Story

A trecut ca un meteorit, lăsând în urmă doar parfumul viselor pierdute. Am privit-o cum se depărtează. Nu am avut curajul să o strig. Ştiu că s-ar fi întors dacă o strigam. Nu am avut putere sau poate nu am avut curaj. Iţi trebuie curaj să opreşti din drum o cometă.
.......
Am sperat că este suficient să-i stau in cale şi va fi atrasă pe orbita mea. Nu a fost aşa! A trecut ca un gând frumos, ca un suspin de copil dormind la sânul maicii. Secunda aia cât mi-a atins ecuatorul -tangent-, o simt şi acum. Au trecut ani lumină de atunci. Pot să scriu un roman din secunda aia. Din secunda aia vine puterea scrisului meu. Când buzele-mi sunt arse de arşiţa neîmplinirilor ca un animal hăituit mă adăp din secunda aia. Secunda în care ne-am atins.
......
Dacă o strigam, sigur se întorcea. Am simţit asta după poziţia în care-şi ţinea capul când a trecut pe lângă existenţa mea oprită în loc.
Parcă şi părul i-a întârziat mai mult decât era necesar pe umărul meu, pe obrazul meu, peste fruntea mea.
O văd şi acum venind. Timpul se desfrunzea cum cad petalele trandafirilor în toamnă. Puf.... puuffff. Înainte de a atinge pământul, petala face o voltă întârziind la maximum impactul.
Aşa venea spre mine, despicând timpul în felii egale. Desfăcea timpul
secundă cu secundă.
......
Se apropia. Mi-am zis atunci că îi va fi imposibil sa treacă prin mine. Mă simţeam un zid. Un baraj. Am văzut-o zâmbind. Gata, mi-am zis, este a mea. Când a fost suficient de aproape încât să-i văd ochii, am simţit că ceva se rupe în mine. Nu-mi venea să cred că sunt eu cel ales. Tocmai eu, nevrednicul.
Am ridicat mâna, cu palma deschisă, ca s-o opresc. Mişcarea mâinii nu a fost fermă, a fost ca la reluările cu încetinitorul. Am reuşit în cele din urmă să întind braţul. Daca mă vedea cineva, ar fi zis ca sunt un poliţist care opreşte un infractor. I-am simţit obrazul în podul palmei. Îl simt şi acum.
Am reuşit - stiu, pare de necrezut - să o mângâi. A fost apogeul iubirii noastre.

miercuri, 7 aprilie 2010

sâmbătă, 3 aprilie 2010

ESTE ADEVĂRAT!

NU ESTE POVESTE. ESTE ADEVĂR ABSOLUT: HRISTOS A ÎNVIAT!

vineri, 2 aprilie 2010

In ochii unui copil…

AUTOR: Lady A

In ochii unui copil vezi inocenta. Vezi uimire, mirare, neintelegere a ceea ce se intampla in jurul lui (traduci in elementele tale ceea ce simte). Vezi colturile gurii si o buzita tremuranda. Vezi lacrimi mari si privirea ce cauta sprijinul.
Un adult? Griji, ratiune, sentimente, emotii negative, o existenta ingreunata de pietre de moara stranse cu grija si purtate dintr-un loc in altul. Somn agitat si transpiratii nocturne, trezit in miez de noapte cu inima in gat, aproape sufocat sau ganduri ce-ti prind privirea in tentacule invizibile. Cum reactionam la astfel de trairi? De multe ori provocam durere spre a atrage atentie. Durerea este cea care subjuga; durerea este cea pe care incercam sa o depasim (fizica sau psihica). Ochii unui adult spun totul. O privire lipsita de stralucire, fara viata, un om fara vitalitate. Un om care nu simte, care nu se bucura. Un om care face calcule si variante. Un om care omora copilul din el… este doar carne, oase si nervi. O masinarie…
Caldura, emotie, lacrimi, suras si gangurit. Rasete… Simti viata cum curge prin vene. In ochii unui copil se oglindesc soarele, stelele si luna. In ochii unui copil se vede mersul nesigur si curajul incercarii. Este liber de ganduri si de resentimente! Inainte… Viata isi cere dreptul!