luni, 8 martie 2010

Steagul unei bătălii pierdute

Autor: Story

Vremurile de dinainte de 1989 au fost dure. In special ultimii 7 ani, când se găsea mâncare din ce în ce mai puţină, când nu ştiai dacă să ţii iarna fereastra închisă sau deschisă (era o glumă amară pe chestia asta: în casă sunt 3 grade, afara -3 grade, deschide fereastra să intre în casă şi gradele de afară). Programul la televizor dura doar 2 ore în cursul săptămânii, cu familia Ceauşescu pe parcursul celor 2 ore de emisie, benzina şi alimentele de bază raţionalizate, securitatea era din ce în ce mai activă.
Plec de la locul de muncă, împreună cu câţiva colegi, pe la ora 14 cu intenâia să mergem în Piaţa Centrală să cumpărăm ceva (orice) de mâncare. Era pirn anul 1988. Porţile Halei erau închise. Ne aşezăm la rând cuminţi, alături de alte vreo 60 de persoane. Discutăm cu toţii prieteneşte, glumim. Ai zice că suntem toţi o familie. Cu câteva minute înainte de a se deschide uşile halei ne-am adunat circa 120 de hămesiţi. Cu fiecare minut care ne apropia de momentul deschiderii uşilor, nervozitatea, foşnăiala, îmbrâncelile creşteau în intensitate.
În momentul în care s-au deschis uşile, am uitat de prieteni,de rând, de omenie. Am năvălit ca o turmă de bizoni răniţi în hală. Ne-am orientat repede unde la care boxe s-a băgat carne. Rândul s-a format instantaneu. Ca la toate boxele şi la cea aleasă de noi era o înghesuială de nedescris. Femei, bărbaţi, tineri... cu toţii au format o masă amorfă, cu sute de picioare. Un animal ciudat se desfăşura şi se aduna. Un du-te vino, un tangou sinistru.
La constituţia mea firavă, am fost repede ejectat. Nu eram singurul. Rezistau doar cei puternici. Unii au reintrat în burta animalului, au fost daţi afară iute. Au intrat din nou. O luptă surdă pentru o bucată de carne ce-ţi asigura hrana pentru circa 3, după care calvarul reîncepea.
Am renunţat să mai intrru în vintrele monstrului. M-am aşezat într-o parte, rezemat de un zid. Priveam cu interes grotescul spectacol. Aveam în rând un prieten solid. Apucase bine acolo. Speram să cumpere ceva şi pentru mine. Dacă nu va reuşi, îmi zic, trag din nou o fasole chioară. Câtă mai este.
O femeie gravidă, afltă undeva în mulţime, urlă ca disperata şi leşină. Nu cade din picioare. Înghesuiala nu-i permite să cadă. O văd bălăngănindu-se, ca o păpuşă dezarticulată în mâinile unui copil isteric, împinsă dintr-o parte în alta. Cineva de pe margine o apucă de gulerul hainei şi o trage din rând cu o o sforţare sănătoasă şi o aşează uşor pe margine. Direct pe betonul rece, uemd şi cleios al halei.
Un altul reuşeşte să cumpere o pungă cu vreo 3 bucăţele de carne şi restul oase. Oho, e un om fericit. A apucat ceva. Problema hranei pare să se fi rezolvat pentru el. Dar cum să ieşi din rând? Pe unde? O menghină puternică îl ţine în fălci.
Punga cu carne îl incomoda în încercarea sa de a se desprinde din burta animalului format din sute de alte burţi goale. Ridică punga deasupra capului şi-şi face loc printre oamenii disperaţi. Într-un final ajunge să scoată un picior din mulţime, moment în care se rupe punga si carnea cu oasele aferente pică între picioarele oamenilor.
Mă uit după bucata de carne. O văd călcată în picioare, terfelită, strivita. Omul iese din rând, reuşeşte să recupereze ceva, dar nu şi cea mai mare bucată de carne. Bucata pe care o zărisem preţ de câteva secunde călcată în picioare.
Omul încearcă să se bage, de-a buşilea, printre pricioarele oamenilor. Este călcat pe mâini, călcat pe spate. Renunţă. Îmi zice. Nu am nicio şansă. Trebuie să aştept să se termine marfa la măcelar să-mi pot recupera bucata de carne. Fii pe pace, îi asigur eu, nu va dura mult. Am văzut carnea dumitale printre picioarele oamenilor. Ai de gând să o iei aşa, călcată în picioare? Ce să fac, oftează omul. O să o iau, o spăl şi fac ceva de mâncare.
Abia ce terminăm dialogul şi măcelarul ochelarist, un tip cât un dulap cu patru uşi, strigă din toţi bojocii lui că marfa s-a terminat. Animalul cu sute de picioare se dezintegrează imediat şi se reconstituie la o altă boxă.
Aştept curios să văd cum îşi recuperează carnea omul meu. Fomiştii se risipesc într-o clipă. În urma lor, pe jos, nu rămâne nimic. Nici vorbă de carnea omului. O luase altcineva. Altul va avea carne în cratiţă. Omul meu se uită în pungă şi zice: Asta e. Mi-au rămas 3 oase şi o bucăţică de carne. Tot e bine. Pleacă mulţumit că paguba sa nu a fost totală.
Se apropie de mine colegul cu care pornisem în această aventură. Îmi întinde un pachet. Carne şi oase. Sau oase şi carne. Nu contează. Duc ceva acasă. Ieşim din hală şi privim oamenii care forfoteau în Piaţa Centrală. Un individ stă cu mâinile în buzunare, având o pungă de plastic băgată pe mâna dreaptă. Punga se umflă şi se desumflă în funcţie de cum bate vântul. Omul cu punga priveşte nedumerit când în stânga, când în dreapta. Nu ştie încotro să o apuce. Se decide şi pleacă spre casă clătinând uşor din cap. Punga, umflată de vânt, pare un stindard. Steagul unei bătălii pierdute.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu