luni, 6 septembrie 2010

Agonia infinitului ireal


AUTOR: ANGELTYO

Am fost acolo. Nu mi-a placut. Am fost, dar n-am stat. N-am mai putut suporta. Dar am fost, oricat as incerca sa ascund asta, am fost. Si nu vreau sa ma intorc niciodata. Aceasta nu e o scrisoare. Nu am cui sa-i scriu. Sau as avea, dar nu simt atatea cat sa le pun pe hartie. Sunt doar ganduri. Mult, mult prea multe ganduri.
N-am mai simtit nimic de atunci. Nimic. Si m-am zbatut sa respir, sa clipesc, sa revin la normal. N-am reusit. Chiar si acum, cand amintirea aceea pare atat de indepartata, o simt proaspata si gata sa ma atace. M-am luptat cu aerul, nu mai vedeam nimic. N-am reusit. Am intrat in agonie si n-am mai iesit. Si totul s-a pierdut. Eu m-am pierdut, rostul s-a pierdut, totul s-a pierdut.
Nu mi-am revenit curand. Pluteam intr-un infinit static, cetos. Nimic nu era la locul lui, pentru ca nu exista niciun loc in care sa apartii. Nu ma zbateam, nu ma zvarcoleam, pentru ca nu aveam de ce. Am stat, am stat si am asteptat sa treaca. N-a trecut. Si atunci mi-am dat seama ca asteptarea si speranta sunt lucruri atat de relative, incat te pierzi in insemnatatea lor.
Ceea ce astepti nu vine, ceea ce speri nu se intampla. Se intampla alte lucruri. Prea incurcate, prea neintelese, prea multe. Agonia nu mai era un cuvant. Era o temelie dupa care se construiau mii de alte temeri.Era un infinit ireal in care se avantau atatea. Era un abis, tot mai intunecat si adanc, in care puteai cadea, dar nu te puteai inalta. Era nimic si totul. Era ireal, dar exista atat de clar. Era neinteles si sobru, dar nimeni nu incerca sa afle. Dar ca sa nu se darame totul in fata mea, am asteptat. Si nu s-a intamplat nimic, pt ca nu vroiam sa se intample. Nu mai puteam suporta sa vad cum totul se darama in fata mea.

vineri, 3 septembrie 2010

Dacă aş fi Dumnezeu pentru o zi...


AUTOR: ANGELA TOCILĂ

aş desfiinţa toate instituţiile statului. Aş pune în locul miniştrilor nişte vistiernici la care omu' s-ar duce să ceară bani, după următorul model:

Ex. 1
- Domnu' vistiernic, am nevoie de bani să construiesc o autostradă.
- Bun, dă-mi planurile, aprobările, expropierile şi termenul de execuţie.
- Am tot.
- Bine, dacă ai tot, îţi dau banii, dar dacă la termenul stablit nu eşti gata, îţi confisc averea, îţi dau foc la casă şi te castrez. Te-nvoieşti?
- Mă-nvoiesc, boieri dumneavoastră!

Ex. 2

- Domnu' vistiernic, am nevoie de bani să-mi iau un tractor şi-un plug.
- Bă, ai pămînt?
- N-am boierule, da' lucrez pentru alţii şi fac şi eu un ban.
- Bun. ia d-aici, da' să ştii că te verific şi dacă te prind că cu banii te-ai dus la curve şi la Mulen Ruj, îţi iau BMW-ul din bătătură, îl dau la fier vechi şi fac din el mixer. Te prinzi?
- Mă prind, boierule!

Ex.3
- Domnu' vistiernic, am nevoie de bani să-mi fac un bordel.
- Femeie, bordelul e imoral!
- Domnule, eu nu contest asta!
- Ia banii şi-mi aduci în fiecare lună lista cu clienţii!
- Doamnă, nu pot aşa ceva, decît dacă ţării îi iese ceva din asta!
- Păi, îi iese! Îi iese sex fără obligaţii, romanul scapă de stresul unui serviciu la multinaţională, de cel a unei neveste frigide şi grase şi de blenoragie!
- Şi taxele?
- Le plătim lunar, regulat ca ciclul menstrual!
- Bine. Dar dacă nu-mi dai taxele ştii că fiecare curvă de-a ta va purta în piept Litera Stacojie, simbol la decadenţei şi infamiei?
- Ştiu, preamărite şi mă supun!

Ex.4
- Măi dragă domnule, aş avea nevoie de bani ca să acopăr datoriile PSD-ului din campanie.
- Auzi domnu', dumneavoastră nu sunteţi tovarăşul Iliescu?
- Ba da, măi animalule, cum m-ai recunoscut?
- Păi mă ţineţi de cot!
- Măi dragă, în sinergia faptelor şi-n meandrele concretului, ar fi bine să dai nişte bani, nu de alta, dar flacăra violet a mistuit tot şi-am rămas în deficit, ca să zic aşa...
- Tovarăşu Iliescu, v-aş da, dar ştiţi că Poliţia s-a desfiinţat de către Angela, care e Dumnezeu pentru o zi şi-n locul ei avem poteri călare, care nu stau la discuţii cu vistiernici prăpădiţi ca mine şi mă trag în ţeapă cît ai zice " Vlad The Impaler, alias Vlad Dracul"?
- Cine Dumnezeu e Angela?
- E Dumnezeu, nu v-am zis?

Va urma...

Digital digit dixit

AUTOR: FELIX-GABRIEL LEFTER

(într-o zi şi o lume ca oricare alta, nu cea mai bună dintre toate cele)

Aşa părea să fie acea zi banală a lui Tom. Nu era nici o aniversare, nici o sărbătoare. Nici măcar zi de meci amical România-Turcia. O zi fada, cum s-ar zice, fado portughej, pe caniculă. Tom aştepta să apară nevasta acasă, buimăcind netul. Şi a venit acel e-mail straniu, semnat ca în film cu de Niro, de „Luc Cypher”. „Uite nişte cifre, prietene: 01221976, 11091967, 07071971. Gândeşte-te la ele. Te vor marca. Te-au marcat deja. Te vor marca şi mai rău, până la stigmat. Adaug: 08121971…”

Lui Tom i se păru iniţial o glumă proastă, sau măcar un amuzament al cuiva bine informat. Numerele aveau nexus de ani de naştere. Nu era nevoie de poliţie ca să vezi asta. Ciudată însă era precizia lor, dar îndeosebi alegerea lor, ba, şi mai mult, ordinea în care erau înşiruite, foiletate. Data de naştere a soţiei, apoi cea a lui. Apoi cea a fratelui lui. În fine, cu subliniere, cea a amantei niciodată avuta, ca şi matrice a tuturor paşilor alături călcaţi. Ca o sinteză de viaţă, subtila, concisă, înţeleaptă, pilduitoare. Nu era scrierea unui criminal în serie (dar cine poate defini un criminal în serie în afara unui IQ aiurea de dezvoltat, după cum ne învaţă Hollywood-ul coloidal). Nemaivorbind de ameninţarea ca şi discretă: în afară de tine, că tu nu dai nicidecum doi bani pe viaţa ta – că de-aia ai şi ajuns pe locul doi, după verighetă, în înşiruire – toate persoanele care contează sunt implicit menţionate, chiar subliniate matematic, astromantic s-ar zice. Ori securistic. Ce să alegem?

Tom râse un pic, dar nu era râsul lui. Încercă să se dreagă cu un Judas Priest, ca terapie de şoc, apoi cu un Yes, ca terapie intelectuala. În fine, cu Beethoven trist şi Mozart vesel. Nu mergea nimic. Nici revenirea la un Motley Crue n-a adus nimic bun. Bun… Aşadar, ce e de făcut? Poate trei beri rapide şi un somn indus? Nici. Nici vorba de geană pe geană. Un film, sau un Discovery, un National Geographic. Urmează interesanta experienţă a visului? Are deja repere. Soţia o ştiai plecată cu serviciul pentru o săptămâna în Anglia. Fratele nu răspunde la telefon. Antica iubire era oricum de nesunat. Îţi vine să zici că nici tu nu ţi-ai răspunde la telefon.

Îi rămâne sa nu doarmă şi să aştepte. A naibii puterea cuvântului scris, mai a naibii decât cea a rostitului stradal, mai a naibii ca o piatră aruncată fizic. De ce a naibii? E aiurea. Cuvântul e Cuvânt. Nu aparţii unei religii a Carţii? Logos-ul nu mai e Logos?

Dar tot ce ştii acum e ca somnul e chiar nesomn.

Tom se hotărî să răspundă, mai in glumă, mai în serios. „Cine puii mei eşti şi ce vor muşchii tăi?” (îi venea iniţial să scrie agramat „ce vrea muşchii tăi?”, dar s-a abţinut. Oare de ce? Nu cumva de frică? Unde e calea de mijloc aristotelică între „sindromul Stockholm” şi bunul simţ al prudenţei (iertaţi pleonasmul de pe urmă – să trecem cu vederea: la urma urmei întreaga noastră viaţă e un pleonasm).

Periculos de repede, răspunsul nu s-a sfiit să apară, anunţat de Yahoo Messenger.

Doua puncte: Vreau să declari făţiş, răspicat, că nu numai nu crezi în Mântuitorul tău Iisus Hristos, ci îl renegi. În caz contrar numerele tale vor muri digital, după cum le e natul. Ai ales tu însuţi o viaţă digitală. Asumă-ţi-o! Eşti în stare?”

Greu de descris acest şoc de pumn în plexul plexului intelectual, dar deopotrivă fizic, pe care Tom l-a recepţionat. De asta s-a născut sintagma „a rămâne mască”, imago, „mutră”, „fără cuvinte”. Dar cu încă o mie de întrebări.

A început să dea telefoane în disperare. Nici un răspuns. Nu părea să fie încă nevoie să sune la 112 – poate că era doar o glumă prietenoasă, circumstanţială: au pilit ceva nişte amici şi s-au gândit inteligent la vreun mişto.

Încercare de telefonie… Toată lumea se jură că nu fură iar situaţia devine naşpa. Tom epuizează amicii potenţial şugubăţi, iar mintea începe iar sa fiarbă.

Se hotărăşte abrupt să ia taurul de coarne, i. e. răspunde: „Sunt! Hai să te văd ce faci!” „Cretinule!”- ar fi adăugat, dar îi era teamă…

Peste două zile a venit de la stimabila instituţie a Poştei un aviz de colet, cu expeditor nespecificat. În fine, se tot minţea Tom, putea fi orice. Dar paşii pe care îi făcea înspre Oficiul Poştal, două blocuri mai încolo, deveneau tot mai grei, ca în visele alea urâte în care te fugăreşte cineva (un câine, un lup, un urs – oricare altă fiară fioroasă, sau un duşman arab înarmat cu cuţit), iar tu nu reuşeşti să alergi normal, şi cu vreo vioiciune, ci, dimpotrivă, ai o încetineală de-aia din reluare, greoaie, cold sweat.

Ajunge, palid, şi ridică coletul. De ce e aşa mic? Şi ce e adresa asta de expeditor cu căsuţă poştală?

Încearcă să se adune, deşi simte norii grei ai prevestirii nenorocirii. Şi deschide febril pacheţelul.

La fel de febril îi scapă pe jos conţinutul însângerat, învelit în vată. Era chiar un deget…

Ceaţa îi cuprinde mintea şi mâinile care tremură ca la ultimii alcoolici. Pune la loc ce a scos şi se uită în jur, cu spaimă. Oare l-au văzut cei din staţia de RATB? Oare e filmat de nebunul ticălos? Îi vine să vomite. Dar mai abitir simte nevoia să ia iute ceva în goarnă, să se liniştească. O vodcă, dacă se poate. Se scutură prin buzunare de un Scandic mic. Pe o bancă, în părculeţul copiilor, o bea pe nerăsuflate, până ce simte o amorţeală mentală, o lentoare suficientă a gândirii cât să ţină pasul cu imaginaţia, să-i evite volutele. Când aruncă sticluţa de plastic la coş, pentru că părinţii deja îşi luau copiii din parc, privind îngrijorat de chiorâş, îşi aduce aminte de vorba lui Ţuţea: „Rusul e contraindicat la gândire precum sifilisul la sistemul nervos”… În mod normal, ar râde iar. Ghinion. Coşmarul s-a înstăpânit în realitate. Virtualul îşi ia revanşa.

Ce e de făcut?

Să negociezi este exclus. Nu e doar mântuirea, ci chiar credinţa, ori ambele laolaltă, că un necaz nu vine niciodată singur, iar începutul dezastrului îi prefigurează inevitabila împlinire. Tom înţelege acum de ce nu se negociază niciodată cu teroriştii, şi înţelege şi crunt aparenta prostie de a lăsa pistolul jos când banditul are unul la tâmpla persoanei iubite. Lacrimile îi dau ghes.

Se adună încă odată. Măcar să fie sigur. Fuge acasă, cu ochii-n patru, ferindu-se să aleagă din mia de suspecţi de pe stradă unul pe care să-l ia de gât. Fii raţional, aşa cum a zis Immanuel Kant. E mai logic să se uite oamenii la tine pentru că eşti vizibil tulburat, pletos, ciufulit, cu privire bezmetică.

De acasă printează rapid toate e-mail-urile, le pune lângă terifiantul pacheţel şi… Şi la care Poliţie să se ducă? În cartier? Acolo unde se dă la examen asta-i stânga, care-i dreapta?…

Nu. Se duce chiar în buricul târgului, la IJP. Îl primeşte un căpitan la Criminalistică, după o oră de întrebări.

Spune totul în doua minute, cu bâlbâieli, neconvingător, atât cât să pară nebun. Pacheţelul (degetul) trezeşte Organul Statului din amorţirea rutinei. E un caz! Fie eu, fie colecţionarul de oase, cazul carierei căpitanului, eventual. Se aud ordine răstite, subalterni bezmetici, nedumeriţi, aleargă. Apare şi un recipient roz, cu gheaţă. Tom îşi revine şi cere probă ADN, întrucât a văzut mai multe filme cu Morgan Freeman decât ei .

Aici se rupe pe undeva ardoarea: totuşi, nu e America…

Primul gând îi e la fratele lui, deoarece are ADN la îndemână. Un doctor apărut din neant i-l recoltează, din cerul gurii, cu ceva ce semăna mai curând a beţişor de spălat în urechi. Mda – am mai văzut asta în filme.

Urmează fuga acasă, de data asta cu maşina Poliţiei, pentru – a priceput Tom – căutarea în piepteni, perii de păr, alte alea de identificat ADN de nevastă. Nu se putea ignora interesul sporit al Organului pentru această operaţiune. Tom era, logic, primul suspect, dacă bănuiala că degetul era al soţiei iar psihopatul a venit chiar la Poliţie – ca şi disculpare – se adeverea… Tom înţelege şi chiar se bucură de acest interes, cu rezerva că deja a fost urmărit de nemernicul respectiv, care acum ştie sigur că poliţia e pe fir. Ar fi sunat la FBI, mai bine. Tardiv. Şi încă miroase a votcă…

Se găsesc fire de păr. Se prelevează. Urmează ca Tom să aştepte. Acasă. Nu în alt loc…

Al doilea deget a venit a doua zi.

Similar, acelaşi tip de pacheţel. Nu l-a mai deschis. S-a dus direct la Poliţie cu el. De la Poştă l-a ridicat cu mănuşile, cam de iarnă, iar funcţionara de la ghişeu se uita la el…

Nu de alta, dar sa nu-şi lase amprenta aiurea. Era în război. Iar războiul, la fel ca şi criza, părea că abia începe. Nu mai era loc de paşi greşiţi. Nu se ştie niciodată.

Cert era – află Tom – că erau degetele mici de la mână. Şi erau de mână dreaptă amândouă, ceea ce, deduse profund căpitanul, erau de la doua persoane diferite. Aşteaptă acasă, Tom… Adică ori eşti diabolic, ori nu eşti suspect…

Chiar atunci, în disperare subită, lui Tom îi trecu prin cap acea idee tâmpită, de retaliere ajunsă la limită. Să-mi tai şi eu degete şi să le trimit ca şi ramburs. Poate înduplec cretinul să se lase de nebunia asta, înţelegând că nu am de gand să-mi reneg credinţa, dar, deopotrivă, nu vreau să sufere apropiaţii mei iubiţi, ci prefer să sufăr eu.

Dar – aici se iveşte o întrebare nouă, “tehnică” – cum o faci? Cu ce cuţit? Cum vei suporta durerea? Cum vei opri sângerarea, că doar nu eşti atât de tâmpit încât să mori hemoragic. Şi cum te vei duce la Poştă, cu mâna pansată? Cum se va uita funcţionara la tine? Cum îţi vei feri mâna? Ce vor zice cunoştinţele tale, ce vei explica? Ce va zice incompetenta Poliţie, care te vede suspect de nebunie? Sigur că da, în filmele cu Yakuza, pare simplu. Dar, ghinion, nu ai sânge japonez… Sau poate găseşti resurse…

Tom se îmbătă zdravăn, temeinic, mangă, cleşte, cui, ţeavă etc. (există vreun popor care are mai multe sinonime la a fi beat?…), ascuţi cel mai ascuţit cuţit din casă, luă o batistă de bumbac, puse taierul pe masă (după ce, precaut, pregătise deja coletul, cu vată cu tot şi cu adresa scrisă, aia de P.O. Box) şi făcu ireparabilul gest.

Greu de descris ce a durut mai mult. Durerea fizică? Pierderea unui deget? Gândul la durerea celor cu degete deja retezate? Sentimentul împărţit al păcatului comis? Sentimentul de ură?

Oricum, nu mai rămase decât durerea fizică şi preocuparea urgentă de a duce la capăt ce era de isprăvit: Poşta, apoi un medic prieten, care îl va privi ca pe un nebun. Ceea ce şi era. Aşa a şi fost, cvasi-eroic, pseudo-eroic, ciudat.

Apoi, aşteptarea acasă, în faţa monitorului, după un telefon dat la Poliţie, povestind isprava (evident, a părut şi mai cretin decât părea…)

Răspunsul a venit abia după două zile, după cum s-a mişcat Poşta. Şi era stupefiant de nesimţit. “Făceam pariu că o sa-ţi tai exact degetul mic de la mâna dreaptă, pentru că eşti dreptaci, eşti chitarist, iar acel deget era singurul care nu-ţi trebuia. Aşa că nu se pune!”

Tom murea de nervi. Îi venea să-i zică idiotului că sugestia îi aparţinea: el, nebunul, alesese primul acel deget, de la ambele persoane.

Avea să afle, a doua zi abia, ca ADN-ul nu corespundea cu nimeni cunoscut ori accesibil. Iar lumea cunoscuta deja răspunsese, seara târziu, la telefoane (altă jenă – ce le zici lor?…) Iartă-mă Doamne, şi-a zis Tom atunci, dar nu-mi pare rău decât de degetul meu – vai mama lor cei care au rămas fără degete, şi oare la ce morgă lucrează nenorocitul?

Care nenorocit persistă. “Vreau index-ul tău de la mâna stângă, adică degetul esenţial”.

Cine e nebunul ăsta?

În loc de final, la mişto…

Tom mai primeşte încă un e-mail, explicativ. “Index-ul de la mâna stângă ar fi trebuit să mă voteze a doua oară. Tu, la fel ca şi alţii, ai refuzat. Am luat-o personal. Am de gând să vă las fără degete, pe voi, fraierii care cred în Dumnezeu şi îşi iubesc semenii. Sunteţi în stare şi să vă mutilaţi, atât de proşti sunteţi! Noroc că vă ajut eu! Nu de alta, dar nu suport să nu fiu iubit, sărăntocilor.”

*to be continued*

Fireşte, finalul va fi altul, pentru că fie thriller-ul cât de real, filmul trebuie să bată viaţa. Acum doar m-am jucat un pic:)

miercuri, 1 septembrie 2010

Magazia de praf şi zânele din ierbar


AUTOR: IONEL MUSCALU


Când Handac făcea lacăte pentru magazia de praf, eu mă gândeam că nimic nu mai e nou sub soare şi că, dacă întâlneşti vreun deştept care a citit mai mult şi a şi reţinut tot ce a citit, vizionat, ascultat, atunci mai bine te întorci la Protagoras din Abdera cu “omul e măsura tuturor lucrurilor, a celor ce sunt, întrucât sunt şi a celor ce nu sunt întrucât nu sunt” sau şi mai bine la oracolul din Delphi cu a sa : «Cunoaşte-te pe tine însuţi ! ».
Atunci mi-am amintit brusc de clasa a V-a şi de ierbarul meu din cartea de Basme a lui Vladimir Colin, apărută în 1979 la Editura Ion Creangă şi umplută de mine cu ierburi în ’84, adică acum 26 de ani, fiindcă mi s-a părut robustă şi gata să treacă în nemurire orice « medicinală ».
Basmele mi le cumpărasem cu 16,50 lei de la o librărie volantă, al cărei client fidel eram şi de unde mi-am luat şi cadoul de 9 ani, DEX-ul verde, şi aşa am aflat la cei 10 ani ai mei că thagar este unul care merită să fie făcut praf şi pulbere, dacă nesocoteşte munca slujbaşilor, dacă este lacom şi… mai ales, dacă îşi dă seama prea târziu că a rămas singur, iar singurul pe care îl consideră vinovat pentru asta este cel care a muncit, ca în bancurile de pe internet, să ţină în spate 999 de alţi mititei isprăvnicei.
Apoi, considerând că toată viaţa cutremurele sunt doar sforăitul uriaşilor din colibele de piatră, iar marele zbor al anilor o invenţie a Poetului cu plete de iederă, atunci când se dezghioacă stelele şi se rotesc în aer ca nişte musculiţe de aur, am călătorit prin propriul meu timp cu o singură idee în cap : « Drept cuvânt de încurajare/trăieşte mai bine, decat cel ce moare ».
Hemingway teoretizase într-o frază memorabilă acest stil de gândire (pomenit de altfel şi de către William Faulkner în discursul de mulţumire pentru primirea Premiului Nobel pentru literatură, în 1949), spunând că în viaţă cel mai important este nevoie, mai ales, să rezişti. Hemingway a venit pe lume ca să scrie o sumă de povestiri, cronici, reportaje şi romane care au schimbat stilul scriiturii americane şi romaneşti, în general dar mai ales să fie, în ciuda nevoii lui de bravuri, fanfaronade, lupte cu peşti spadă, lupte cavalereşti ori cu tăuraşi sau poate tocmai pentru a înobila sensul unor astfel de lupte şi să devină un nou Don Quijote al iubitei lui Spanii a fiestelor (i s-au ridicat statui în care este numit « prietenul acestui popor, admirator al luptelor sale/cu tauri »), a lealiştilor şi să nu reziste până la urmă acelor lupte cu morile de vânt, cu fetele şi femeile lumii, cu ‘‘Ernest Hemingway special”, cu incendii devastatoare în care se arunca aşa cum se aruncase şi în război de la 18 ani şi, apoi prin tot atâtea lupte cu medicii,până ce aceştia] i-au luat prin şocuri electrice tot capitalul de care dispunea, memoria, obligându-l să rămână un personaj universal.
Mileniul acesta nou, mai puţin romantic, mai puţin eroic, cu mult mai aproape de relitatea virtuală, decât de safari, de vânătorile de grizzly, de pescuitul de păstrăvi sau vânătorile de lei, urlă de fapt de dorinţa de a ucide realitatea, lupta corectă şi leală, povestea frumoasă de dragoste dintre un băiat şi o fată.
Acum nu mai există magia momentului, ci inspiraţia mesajelor instantanee sau a celor pe care le poţi căpăta “gratis” contra modicei sume de 75 cenţi fără TVA.
Vârtejul trăirii şi al simţurilor prinse într-o secundă într-un lan de maci este înlocuit cu teribilul messenger, chiar dacă falsitatea acestuia nu mai aminteşte nici măcar de sfaturile unui Cyrano de Bergerac, bucuria unduioasă a cuceririi unei clipe de neuitat, de amintit, de retrăit, de reîmprospătat prin fapte viitoare este lăsată aiurea nimănui sau tastelor pline de mai multe bacterii decât capacul unei toalete. Acum este, ca întodeauna, timpul cămătarilor, al celor ce te pot trezi la realitatea dură, la negura ceţosă cu înfăţişarea de broscoi pe care o oferă lumii înfăşurată în mantie de cafea cu lapte. Ce e clar e clar. Broscoii nu se transformă în prinţi. E dovedit ştiinţific. Pietrele nu zboară decât aruncate. Nopţile de sidef şi chiar cele mai alese sentimente sunt aduse nu de bani, nu de putere, ci de înţelepciune, de dibăcia de a-ţi folosi cu iscusinţă darurile din părinţi, pe care trebuie să ştii să le preţuieşti şi să le amplifici.
Restul e viaţă, cu urcuşuri şi căderi.
Aşa că, după ce am făcut cartea de basme Ierbar, cu gândul că fiecare plantă va deveni o zână care să-mi îndeplinească o dorinţă şi am văzut că de fapt am distrus cartea, care se umflase ca parchetul lui tata după ce l-am inundat, mi-am dat seama că mai important este să învăţ din necazurile Scrumbiei albastre cu coada tăiată şi din spusa lui Villon. Dănţaşii, zbanghii, ibovnicii, ghiujii pe care-i întâlnesc, îmi sunt cunoscuţi din de alte vremi, acum doar îmi reamintesc cum erau atunci pe vremea lui Villon săracul, de 8 lei, apărut în ‘83 la Editura Minerva. Altfel !
Cel mai frumos a fost când mi-am dat seama că acea carte de basme-ierbar devenise madlena mea, locul în care îmi ascundeam scrisorile la început când erau puţine, bileţelele cu însemnări din Apuleius de genul : « Vai, câte nenorociri ne ameninţă, prea dulcea mea Psyhe ! » şi că basmele acelea, mereu terminate cu moartea unor regi, ţari etc. nedrepţi şi cu instaurarea unei libertăţi de moment, au şi acum miros de plante medicinale.
Poate că, de fapt, ele chiar deveniseră spiritul unor zâne pe care eu prea târziu am reuşit să îl înţeleg,fiindcă mi se terminase copilăria, dar mărturisesc că mi-e dor de ele şi le voi căuta în alte povestiri.
Deocamdată mă opresc la realitatea cotidiană.