PE ŞOSEAUA GÂTULUI

AUTOR: http://lisandrulisandru.wordpress.com/

Doctore, am voie sa beau bere? intreaba un alcoolic.
- Doamne fereste! raspunde doctorul. Asta v-am interzis acum doi ani!
- Da, dar mi-am inchipuit ca medicina a mai facut progrese…

De fiecare dată când se întoarce acasă de la bodegă pe şapte cărări – şi asta se întâmplă cam de cinci ori pe săptămână – Luţă se ceartă cu Tănţica şi apoi îl ascultă ore în şir pe Nicolae Guţă, interpret în vogă care meditează manelistico-filozofic din difuzoarele radiocasetofonului: „Am greşit şi eu, dar cine nu greşeşte, ai greşit şi tu, greşeala se plăteşte”…
Luţă este băiatul simpatic al cartierului, şmecher şi descurcăreţ – calităţi fizice şi morale la purtător, după spusele sale -, dar numai până când „ia la bord” jumătatea de vodcă. Atunci devine melancolic, mai cere o jumate şi îşi aduce aminte de vremurile în care suta de lei era la putere, Rapiduleţul juca la matineu, iar Tănţica răsucea capetele bărbaţilor când mergea către piaţă în minijup. După de-a doua jumătate de vodcă, Luţă înjură guvernul – nu contează culoarea politică -, ridică pumnul în aer şi anunţă că lumea este condusă de un guvern mondial vândut Satanei – că de-aia au pus numărul 666 pe paşapoartele biometrice, inculţilor care sunteţi! -, fumează ţigară de la ţigară şi porneşte spre domiciliu fredonând „De la beat cârciumă vin, merg pe gard, de drum mă ţin”… Fiindcă se simte bărbat, Luţă îi mai scapă Tănţicii şi câte o palmă, ca să nu uite că în casă cântă cocoşul.
Criza mondială l-a plesnit pe Luţă drept în moalele capului şi direct în portofel, fiindcă a fost trimis în şomaj şi acum este nevoit să ceară bani de la Tănţica în zilele în care doreşte să se înece în butoiul cu melancolie. Pe de altă parte, consoarta s-a săturat să sponsorizeze excursiile înecate invariabil în beţie cruntă şi l-a ameninţat pe Luţă cu divorţul, ceea ce i-a oferit partenerului de viaţă şi ocazia ideală de a simţi cum i se răsuceşte în inimă cuţitul ascuţit al geloziei. Liniştea interioară a bărbatului a devenit amintire, ciorba de cartofi a Tănţicii nu mai are niciun gust şi, colac peste pupăză, cârciumarul nu-i mai dă vodcă pe datorie. Aşa că Luţă s-a hotărât să fie om la casa lui... O fi el beţiv cu diplomă de licenţă şi master, da’ ţine la Tănţica şi nu agreează o despărţire, mai ales în vremuri de criză…
A cumpărat un buchet de ghiocei de la o ţigancă amabilă care s-a îndurat de mutra lui spăşită şi i-a făcut reducere, apoi s-a prezentat la domiciliul conjugal decis să-i declare nevestei iubire necondiţionată. Şi-a pregătit şi discursul de împăcare, ceva în genul „Iartă-mă, mami, că nu mai fac, eu n-aş mai bea da-mi dau alţii cu forţa, nemernicii de ei” etc. etc. etc., a intrat în bucătărie cu veselie în priviri şi speranţă în suflet şi apoi a rămas cu gura căscată, de parcă ar fi făcut reclamă la Colgate sau la Blend-a-med 3D White…
Cu capul pe masă, sforăind încetişor, Tănţica doarme ascultându-l pe Guţă: „Am greşit şi eu, dar cine nu greşeşte, ai greşit şi tu, greşeala se plăteşte”… Alături de capul femeii se află o sticlă de vodcă pe fundul căreia nu se mai găseşte decât o picătură de licoare. Cu ghioceii în mână, aproape pregătit să muşte din ei, Luţă îşi priveşte nevasta beată, aruncă radiocasetofonul pe fereastră, se închină de trei ori şi murmură: „…’ţi-ai dracu’ cu guvernul vostru mondial, cu un singur beţiv în familie mai era cum mai era, da’ pe unde scoatem cămaşa cu doi?! Tănţico, hai, mamă, să te culc în pat, că de azi mă las de băutură…”

Cea mai bună brânză din lume

AUTOR: http://groparu.ro/

- Cea mai bună brânză din lume se face la Sibiu, îi spun eu franţuzoaicei.

Avea cam 23 de ani, eu vreo 27, ea era foarte corpolentă, şi era şi foarte saşie: un ochi era alb de-a dreptu’. Probabil de-aia era singura care avea chef să discute cu mine, fincă nu o băga nici un alt mascul de la masă în seamă. În altă ordine de idei, iertaţi-mă, nu am văzut niciodată franţuzoaică frumoasă. Nu am văzut!

- Ahahahahahaha, râde ea.
- Tu râzi, dar aşa e. E aceeaşi reţetă de 2000 de ani. De la daci vine ea, îi mai zic.

Io nu-s foarte fluent în franceză, dar eram pasional. La brânză şi sex am fost mereu pasional, d-aia susţin că pasiunea, nu mărimea contează (cine comentează că nu e aşa primeşte ban IP pe loc! că învăţaţi femeile prostii).

- Mă, zice Jeaneta.
- E, zice argheleanu’.
- Mă, repetă Jeaneta, ca să bag la cap: tu îmi spui asta mie, mă? Tu, mie, mă? Care-s franţuzoaică, mă? De la mama mea, mă? Care avem un soi de brânză pentru fiecare zi a anului?
- Da, zic eu.

Eu eram foarte calm şi persiflant, şi dacă eram în locul ei mi-aş fi înfipt falangele în beregata Groparelui, un insolent.

- Da, repet, uitându-mă la ochiul ei, ăla defect. Şi îţi pot dovedi!
- Olala, zice Jeaneta, şi grohăie ceva în franceză.
- Mâine, zic, la ora 1, ne întâlnim la statuia lui Matei Corvin. Te duc în piaţa Mihai Viteazu, unde am provider-ul meu personal de brânză, e din Poiana Sibiului, îl cheamă Ilie. Vei gusta ce îţi oferă el. După care te invit să îţi dai cu părerea!

Pe Ilie îl dibuisem cu vreo doi ani mai înainte, după clopul de sibian. L-am testat: era chiar din Poiana Sibiului (il ştia pe fostul şofer al cursei Jina-Sebeş, şoferul fiind tatăl fostului meu coleg de bancă din liceu). Într-o vreme încerca să mă cupleze cu soru-sa, care era studentă la Cluj; dar a renunţat imediat când a aflat că familia mea de la Sibiu nu dispune de uăi (oi, aşa le zic sibienii).

- Ora 1, zice ea, Jeaneta.
- Ora 1, zic. Asta… dacă ai curaj să vii, îi zic.
- Ha! pufneşte ea. Haha! Hahahaha!!!

Noaptea a continuat cu chef până în zori. La ora 1, m-am înfiinţat la Matei Corvin, am aşteptat până la şi 25. Jeaneta nu a mai venit.

Învingătoare prin neprezentare – telemeaua de Sibiu.

LECŢIA HITLERISTULUI

AUTOR: http://teaca.wordpress.com/

În adolescenţă, făceam vioară la Şcoala populară de artă. Mă duceam acolo cam fără chef, mai ales pentru că profesor îmi era un neamţ ursuz, cu nas coroiat şi cu o faşă neagră peste ochiul drept, care-şi tîra vizibil un picior. Hitleristul, aşa îi spuneam, mă scotea din minţi, se răţoia, era mereu nemulţumit, ce mai, îl uram din rărunchi. Pînă într-o zi cînd, ajungînd la oră, omul mi-a zis să nu scot vioara. “Astăzi nu exersăm, astăzi povestim. Se împlinesc 15 ani de cînd m-am întors din prizonierat”. Şi mi-a povestit. Cum l-au arestat şi deportat ruşii, din Braşov, doar pentru că era sas. Despre lagărul din Siberia. Despre munca la pădure, apoi la mină, cîte 16-18 ore pe zi. Cum şi-a rupt degetele şi se gîndea că n-o să mai poată cînta niciodată la vioară. Cum mureau pe capete, cîte 15-20 într-o noapte. Cum vînau şobolani şi şopîrle, ca să nu moară de foame. Cum îi mîncau păduchii. Cum s-a îmbolnăvit de tifos. Cum şi-a pierdut un ochi, după ce l-au bătut gardienii. Cum i-au tăiat, fără anestezie, degetele degerate de la un picior. Und so weiter.
După o oră, m-am trezit ca dintr-un coşmar. Şi mi-a fost ruşine. Hitleristul i-a dat o lecţie adolescentului plin de coşuri. După cîteva săptămîni a şi murit. În locul lui a venit o ţoapă de la Filarmonică. Gata lecţia.

Prafuri de la nenea Lae

AUTOR: Demostene Gabriel (Tulcea)

Unchiul Lae, fratele mai mare al tatălui meu şi al surorii lor Lina, a plecat din România de tânăr, cu mulţi, foarte mulţi anu în urmă. Eu nu l-am cunoscut, dar mi s-a povestoit că a trecut Dunărea inot la sârbi şi de acolo a colindat prin Europa ca ţiganii cu cortul. În final a ajuns în America. Tărâmul pe care l-a viza o viaţă.
S-a instalat acolo. S-a insurat, a făcut casă, a făcut copii, s-a integrat în comunitate. Timpul a trecut. Lui i-a fost imposibil să ajungă în România, din diverse motive. Coresponda foarte des cu fratele şi sora lui, intr-un ritm de metronom. O scrisoare pe lună. Invariabil, pe la înfrunzitul copacilor, în fiecare an, le scria, rugându-i să-i trimită o frunză din nucul sădit de taica-su în fundul grădinii. Nucul sub care lui îi plăcea să se ascundă de arşiţa verii. Pentru el dorul de ţară luase forma unei frunze de nuc. Dar nu orice nuc.
Anii au trecut. Şi unchiul Lae scria din ce în ce mai rar. Bătrâneţea probabil sau o infirmiate îl reţinea de la scris. O ruga pe fiica lui cea mare să scrie în locul lui. El îi dicta şi ea scria. Fiica lui cea mare ştia câteva cuvinte româneşti. Atât cât să poată scrie la dictare fraze uşor de înţeles. Vorbea, firesc, engleza.
Dintr-o dată, fără vreun anunţ prealabil, unchiul Lae nu mai scrie. Au trecut câteva luni bune. Tatăl meu şi sora sa Lina nu au dat importanţă acestei absenţe. Ei, şi-au zis, fiecare cu problemele sale şi şi-au văzut de amarul zilelor.
La un moment dat, pe adresa tuşei Lina soseşte o scrisoare. Tuşa Lina o deschide şi vede că este scrisă într-o limbă necunoscută, dar pricepe că este de la fratele ei din America. O pune deoparte, pe colţul unei laviţe şi o aşteaptă pe fiica ei, învăţătoare în comună, să vină de la şcoală să o citească.
Ea ştie limbile astea ciudate. Afursiţii, nu puteau să scrie româneşte să înţeleg şi eu, bodogăneşte Lina în drum spre bucătăria de vară. Spre înserat soseşte si Dora. Fă, Doro, am primit o scrisoare de la nenea Lae. Dar nu-ş ce dracu, că e scris in limba lui din America. N-am putut citi. Citeşte tu. Ia, uite scrisoarea, e pe laviţă. Stai să apirnd lumina să vezi bine.
Dora desface scrisoarea. Citeşte. După circa un minut îşi ridică privirea şi o intreabă pe mă-sa.
- În scrisoare nu era cumva şi un pliculeţ?
- Ba da, zice mă-sa.
- A murit unchiu Lae şi fetele lui ne-au trimis un pliculeţ cu cenuşa unchiului Lae, spune Dora, împăturind scrisoarea şi îndesând-o în plicul rupt cu degetul.
Tuşa Lina se aşează pe pat şi începe să bocească:
- L-am mâncat pe nenea Lae. L-am mâncat pe nenea Lae. Am crezut că în plic este concentrate din alea de se pun la ciorbă. L-am mâncat pe nenea Lae!

Steagul unei bătălii pierdute

Autor: Story

Vremurile de dinainte de 1989 au fost dure. In special ultimii 7 ani, când se găsea mâncare din ce în ce mai puţină, când nu ştiai dacă să ţii iarna fereastra închisă sau deschisă (era o glumă amară pe chestia asta: în casă sunt 3 grade, afara -3 grade, deschide fereastra să intre în casă şi gradele de afară). Programul la televizor dura doar 2 ore în cursul săptămânii, cu familia Ceauşescu pe parcursul celor 2 ore de emisie, benzina şi alimentele de bază raţionalizate, securitatea era din ce în ce mai activă.
Plec de la locul de muncă, împreună cu câţiva colegi, pe la ora 14 cu intenâia să mergem în Piaţa Centrală să cumpărăm ceva (orice) de mâncare. Era pirn anul 1988. Porţile Halei erau închise. Ne aşezăm la rând cuminţi, alături de alte vreo 60 de persoane. Discutăm cu toţii prieteneşte, glumim. Ai zice că suntem toţi o familie. Cu câteva minute înainte de a se deschide uşile halei ne-am adunat circa 120 de hămesiţi. Cu fiecare minut care ne apropia de momentul deschiderii uşilor, nervozitatea, foşnăiala, îmbrâncelile creşteau în intensitate.
În momentul în care s-au deschis uşile, am uitat de prieteni,de rând, de omenie. Am năvălit ca o turmă de bizoni răniţi în hală. Ne-am orientat repede unde la care boxe s-a băgat carne. Rândul s-a format instantaneu. Ca la toate boxele şi la cea aleasă de noi era o înghesuială de nedescris. Femei, bărbaţi, tineri... cu toţii au format o masă amorfă, cu sute de picioare. Un animal ciudat se desfăşura şi se aduna. Un du-te vino, un tangou sinistru.
La constituţia mea firavă, am fost repede ejectat. Nu eram singurul. Rezistau doar cei puternici. Unii au reintrat în burta animalului, au fost daţi afară iute. Au intrat din nou. O luptă surdă pentru o bucată de carne ce-ţi asigura hrana pentru circa 3, după care calvarul reîncepea.
Am renunţat să mai intrru în vintrele monstrului. M-am aşezat într-o parte, rezemat de un zid. Priveam cu interes grotescul spectacol. Aveam în rând un prieten solid. Apucase bine acolo. Speram să cumpere ceva şi pentru mine. Dacă nu va reuşi, îmi zic, trag din nou o fasole chioară. Câtă mai este.
O femeie gravidă, afltă undeva în mulţime, urlă ca disperata şi leşină. Nu cade din picioare. Înghesuiala nu-i permite să cadă. O văd bălăngănindu-se, ca o păpuşă dezarticulată în mâinile unui copil isteric, împinsă dintr-o parte în alta. Cineva de pe margine o apucă de gulerul hainei şi o trage din rând cu o o sforţare sănătoasă şi o aşează uşor pe margine. Direct pe betonul rece, uemd şi cleios al halei.
Un altul reuşeşte să cumpere o pungă cu vreo 3 bucăţele de carne şi restul oase. Oho, e un om fericit. A apucat ceva. Problema hranei pare să se fi rezolvat pentru el. Dar cum să ieşi din rând? Pe unde? O menghină puternică îl ţine în fălci.
Punga cu carne îl incomoda în încercarea sa de a se desprinde din burta animalului format din sute de alte burţi goale. Ridică punga deasupra capului şi-şi face loc printre oamenii disperaţi. Într-un final ajunge să scoată un picior din mulţime, moment în care se rupe punga si carnea cu oasele aferente pică între picioarele oamenilor.
Mă uit după bucata de carne. O văd călcată în picioare, terfelită, strivita. Omul iese din rând, reuşeşte să recupereze ceva, dar nu şi cea mai mare bucată de carne. Bucata pe care o zărisem preţ de câteva secunde călcată în picioare.
Omul încearcă să se bage, de-a buşilea, printre pricioarele oamenilor. Este călcat pe mâini, călcat pe spate. Renunţă. Îmi zice. Nu am nicio şansă. Trebuie să aştept să se termine marfa la măcelar să-mi pot recupera bucata de carne. Fii pe pace, îi asigur eu, nu va dura mult. Am văzut carnea dumitale printre picioarele oamenilor. Ai de gând să o iei aşa, călcată în picioare? Ce să fac, oftează omul. O să o iau, o spăl şi fac ceva de mâncare.
Abia ce terminăm dialogul şi măcelarul ochelarist, un tip cât un dulap cu patru uşi, strigă din toţi bojocii lui că marfa s-a terminat. Animalul cu sute de picioare se dezintegrează imediat şi se reconstituie la o altă boxă.
Aştept curios să văd cum îşi recuperează carnea omul meu. Fomiştii se risipesc într-o clipă. În urma lor, pe jos, nu rămâne nimic. Nici vorbă de carnea omului. O luase altcineva. Altul va avea carne în cratiţă. Omul meu se uită în pungă şi zice: Asta e. Mi-au rămas 3 oase şi o bucăţică de carne. Tot e bine. Pleacă mulţumit că paguba sa nu a fost totală.
Se apropie de mine colegul cu care pornisem în această aventură. Îmi întinde un pachet. Carne şi oase. Sau oase şi carne. Nu contează. Duc ceva acasă. Ieşim din hală şi privim oamenii care forfoteau în Piaţa Centrală. Un individ stă cu mâinile în buzunare, având o pungă de plastic băgată pe mâna dreaptă. Punga se umflă şi se desumflă în funcţie de cum bate vântul. Omul cu punga priveşte nedumerit când în stânga, când în dreapta. Nu ştie încotro să o apuce. Se decide şi pleacă spre casă clătinând uşor din cap. Punga, umflată de vânt, pare un stindard. Steagul unei bătălii pierdute.

Rânjetul morţii

AUTOR: Cătălina

Mă jucam cu un pui de gâscă în faţa curţii. Nu eram pe vreo bancă, ci pe jos, pe iarbă, mestecam o rămurică de corcoduş şi mângâiam gâsculiţa. Ea dădea să plece, eu credeam că se întinde de plăcere.
La un moment dat, peste drum ( e o localitate situată într-o zonă de munte, în spatele casei mele se vedeau munţii, sunt departe, da, dar mai aproape de alţii), a apărut o fetiţă cu care m-am jucat de mai multe ori.
Era mai mică decât mine, dar era potrivită pentru când mi se făcea sete şi o trimiteam să îmi aducă o cană cu apă de la ea din curte. Nu ştiam cum o chema, n-am întrebat-o niciodată şi nici nu i-am auzit pe ceilalţi copii să o strige.
Era singură. S-a aşezat pe iarbă şi s-a uitat la mine. Plânsese. Am văzut. La ţară, şoseaua nu e lată.
I-am făcut cu mâna, nu vroiam neapărat să vină la mine, dar eram totuşi destul de singură şi ar fi putut să mângâie şi ea gâsculiţa.
N-a apucat să îmi facă înapoi cu mâna pentru că a ieşit mama ei. Se clătina. A luat-o de braţ, a ridicat-o, a zgâlţâit-o.
Fetiţa nu zicea nimic, nici măcar nu plângea. Se uita la mama ei, o căuta parcă pe mama ei.
Mama ei rânjea. S-a dus la marginea drumului, s-a întors spre fetiţă (femeia nu mă văzuse) şi a mai făcut un pas. Se apropia o maşină mare. Am strâns la piept gâsculiţa. Fetiţa a dat să facă un pas, dar s-a oprit. Mama ei a mai făcut un pas, s-a întors spre fetiţa ei şi a strigat : mă omor !
Fetiţa a început să plângă încet. Nu se mişca.
Maşina mare se apropia, iar fetiţa a început să plângă şi mai tare. Mama ei s-a dat într-o parte exact înainte să fie lovită. Nu înţelegeam de ce trebuie pedepsită fetiţa asa.
Fetiţa a început să plângă tare. Mama ei a repetat figura cu o a doua maşină.
Fetiţa urla. Femeia aia s-a întors către ea şi i-a zis : dacă mai plângi, mă duc în pădure să mă mănânce lupii, vrei să mor ???
Fetiţa dădea din cap în semn că nu.
Apoi, au intrat în curte. N-am mai auzit nimic. M-am dus şi eu la mama şi i-am zis că vreau să trăiască veşnic şi că am fost cuminte toată ziua.

Lacrimile unul căţel

AUTOR; Story

Mă întorceam din centrul oraşului, rătăcit în gânduri. Absent la ce se întâmplă în jur. Puneam pas dupa pas, egal, metronom. Ajung în dreptul Bisericii Eroilor. Abandonez pentru o clipă gândurile. Ridic privirea şi, ca de obicei, mă închin şi-i mulţumesc Domnului că exist. Că exist eu, familia şi prietenii.
Cobor privirea spre locul unde, de regulă, stătea chircită o femeie în vârstă şi cerşea. De data aceasta, pe locul femeii era o căţeluţă care gemea, suspina. Mă opresc pentru o clipă să văd de ce suferă animalul, de ce geme, dacă îi pot alina suferinţa. M-am apropiat uşor să nu o sperii. Căţeluşa nu arăta că ar intenţiona să fugă. Nu schiţează niciun gest. Îi văd lacrimi în ochi. Plângea. Gemea şi-şi lingea căţeluşul lovit de o maşină. Puiul ei era mort. Lovit rău de o maşină.
De mine se apropie un om şi-mi spune: "A trecut strada urmată de căţeluşul ei. O maşină l-a lovit mortal. L-a apucat cu dinţii şi l-a tras din stradă până la poarta biserici.".
Căţeluşa plângea, mă privea în ochi şi plângea. Între două suspine îşi lingea puiul încercând parcă să-i dea viaţă de la ea. Pur şi simplu se încolăcise în jurul lui. Să-l protejeze. Suspina şi se uita la mine de parca mi-ar fi cerut ajutor.
De puţine ori în viaţă mi s-a întâmplat să mă simt atât de inutil. Căţeluşa m-a lăsat să o mângâi. A suspina din tot sufletul. Şi-a luat ochii de la mine, preocupată să lingă rănile mortale ale puiului el.