vineri, 27 august 2010

OMUL ESTE VISUL DELFINULUI


AUTOR: FELIX-GABRIEL LEFTER

Mi-a sosit o nouă misivă. Un porumbel călător m-a vizitat noaptea târziu. Dormeam, aşa că nu ştiu dacă era alb sau pistruiat. Dacă strălucea negru sau aripile lui băteau spre roşcat. Mi-a lăsat pe prag povestea aceasta. Se simte în ea vuietul oceanului şi al sufletului. Nu mă întreba cine o semnează. Probabil că oceanul. El ştie multe poveşti.

“Era bolnav şi foarte trist. Nu putea să mănânce, nu se mai juca, nu mai înota. Rămânea nemişcat ore întregi, privind apa cu ochiul lui blând. Se pregătea să moară. Şi era atât de hotărât, încât îngrijitorului şi medicilor care au încercat să-l trateze nici nu le permitea să se apropie.

Într-o zi a intrat în bazin o tânără femeie care a început să-l cheme pe nume şi să-i vorbească foarte cald. N-a încercat să vină lângă el, nu a încercat să-l atingă. A doua zi la fel. A treia însă, delfinul singur a parcurs distanţa dintre ei, chiar dacă abia se putea mişca. A rămas lângă femeie şi i-a îngăduit să-l mângâie. Ore în şir au stat alături. Ea îi vorbea şi îl dezmierda uşor, ca pe un copil, el tresărea la răstimpuri, uitându-se în ochii ei.

În zilele următoare, deşi operaţia a fost chinuitoare pentru el, delfinul a acceptat perfuziile, a acceptat şi tratamentul. Tot timpul tânăra femeie i-a stat alături, vorbindu-i şi mângâindu-l. El a început treptat să înoate şi chiar să scoată sunete stinse, ca un răspuns la gesturile oamenilor.

După o săptămână era salvat. Cei care au fost de faţă la acest miracol ştiu al cui a fost meritul. Recunoştinţa lui adâncă faţă de afecţiunea pe care a primit-o l-a vindecat. Delfinul a revenit la viaţă pentru a răsplăti darul care i s-a făcut.

Noi cât de sensibili suntem la iubire? Câtă gratitudine manifestăm faţă de tot ceea ce ne aduce viaţa, faţă de oamenii care ne înconjoară, faţă de Dumnezeu care ne iubeşte profund prin ei? Cunosc pe cineva care a făcut o experienţă cu două frunze culese dintr-un copac. Pe una a rugat-o în fiecare dimineaţă să nu moară, alintând-o şi spunându-i că o iubeşte. Cea pe care a ignorat-o s-a veştejit rapid. Cealaltă a supravieţuit verde încă trei săptămâni.

Vibrează celula vegetală mai spontan la dragoste decât noi? Se deschide mai uşor sufletul unui animal decât al unei fiinţe umane?

Gândeşte-te de câte ori ţi-ai baricadat inima în faţa iubirii, de câte ori ai închis strâns ochii pentru a nu vedea şi a nu te lăsa pătruns de lumina ei caldă. De câte ori te-ai îndoit de forţa şi de triumful ei? Aminteşte-ţi acele dăţi în care ai primit-o totuşi, dar cu aerul că, în fond, ţi se cuvine!

Dumnezeu ne sărută în fiecare zi pe suflet. Suntem copiii cei mai iubiţi, căci prin noi şi-a încoronat întreaga creaţie. De ce ne-am mulţumi să fim doar nişte odrasle răsfăţate, când ne-am putea ridica la înălţimea unui fior de recunoştinţă autentică?”

Un comentariu: